|
|
|
|
|
» Alexandra Şova (New Haven, Connecticut, U.S.)
» Alexandru Mănăilă (Cambridge, Massachusets, U.S.)
» Alina Partenie (Paris, Franţa)
» Costică Brădăţan (Oxford, Ohio, U.S.)
» Cristian Matei (Galway, Irlanda)
» Gabriela Toroimac (Lille, Franţa)
» Geanina Neagu (Mainz, Germania) |
|
» Irina Mătulescu (Lille, Franţa)
» Maria Olteanu (Mainz, Germania)
» Mihai Bota (Los Angeles, U.S.)
» Miruna Constantinescu (Londra, U.K.)
» Răzvan Ciobanu (Lyon, Franţa)
» Ştefan Horneţ (Princeton, New Jersey, U.S.)
» Tudor Trof (Ljubljana, Slovenia) |
 |
|
|
|
Coperta "EVO" |
|
|
|
|
| Interviu Costică Brădăţan |
|
 |
 |
Născut în 1971, la Drăgoieşti (Suceava). A făcut liceul la Suceava şi studiile superioare la Universitatea din Bucureşti: mai întâi Dreptul, abandonat la sfârşitul anului doi, când a ajuns să i se pară pur şi simplu neatractiv, şi apoi Filosofia. După terminarea Facultăţii de Filosofie a fost preparator la aceeaşi facultate timp de trei ani, timp în care a mai făcut, printre altele, jurnalism cultural, traduceri, redactare de carte, meditaţii etc.
În 2000 şi-a început doctoratul în filosofie la University of Durham, în Anglia. A fost un program foarte intensiv, ceea ce englezii numesc „research PhD”, aşa încât a obţinut doctoratul după 3 ani. În aceşti trei ani a făcut şi alte lucruri: a predat cursuri de filosofie la Durham, a făcut prezentări la conferinţe în Europa şi America de Nord, a studiat arhive în Irlanda şi, mai cu seamă, a început să scrie în limba engleză. După ce şi-a terminat
doctoratul în Anglia s-a mutat în Statele Unite: mai întâi la Cornell University, unde a predat un curs intensiv de academic writing, apoi la Miami University unde a creat şi predat mai multe cursuri, printre care un curs despre „Dostoievski ca filosof” şi unul de filosofie est-europeană. Din toamna lui 2006 va fi Assistant Professor titular la Texas Tech University, în Lubbock, Texas. De obicei, vara predă la universităţi europene: Central European University, în Budapesta, şi European College of Liberal Arts, în Berlin. Ariile sale de interes sunt istoria filosofiei moderne (a scris o carte despre George Berkeley – The Other Bishop Berkeley, în curs de apariţie la Fordham University Press), filosofia literaturii şi filosofia religiei.
Pentru mai multe date vă rugăm să vizitaţi: www.webpages.ttu.edu/cbradata/
De ce ai vrut să studiezi „afară”?
Din mai multe motive. Probabil că cele mai importante au fost de natură psihologică şi morală. Ajunsesem la un punct în care puteam să-mi reprezint tot restul vieţii, ştiam exact tot ce va urma, ce urma să mi se întâmple. (Era ca şi cum aş fi murit deja.) Partea proastă însă e că ceea ce ar fi urmat pentru mine acolo nu-mi surâdea deloc: ce vedeam în faţă era un mare impas, un peisaj pustiu şi o frenezie deşartă. De fapt, până să termin facultatea, şi chiar şi după aceea, nu-mi trecuse prin cap că o să plec. Toate proiectele mele excludeau aceasta variantă. Dar pe măsură ce descopeream culisele vieţii universitare, culturale şi literare româneşti decizia de a pleca se contura tot mai clar; de la un punct încolo a început să-mi apară ca singura soluţie.
O situaţie extrem de plastică în care m-am aflat la un moment dat în cariera mea universitară bucureşteană m-a făcut să îmi dau seama cu adevărat că trebuie să plec. Am intrat la un moment dat într-o încăpere unde un coleg mai în vârstă dădea examen cu un grup de studenţi. Era fumător şi de la începutul examenului umpluse o scrumieră cu capete de ţigări. Eram pe punctul de a pleca când acest domn m-a chemat şi, în faţa tuturor studenţilor aflaţi în examen, mi-a cerut să-i golesc şi să-i curăţ scrumiera. Acest coleg era mai în vârstă decât mine şi pe o poziţie ierarhică net superioară.
În ciuda titlului de profesor universitar de filosofie, nu prea avea vreo legătură, nici cu universitatea, nici cu filosofia. El de fapt era prins în diverse afaceri şi practica profesoratul probabil ca pe o acoperire. Se vorbea că ajunsese profesor prin nişte dubioase inginerii tipografice, iar acum – în faţa studenţilor – se deda unui mic exerciţiu de putere goală, căutând să umilească un subaltern şi savurând pe îndelete, gurmand, toată situaţia. Pentru mine acest incident a căpătat brusc o valoare extrem de expresivă, a devenit o metaforă a întregii mele situaţii în România.
În acel nefericit coleg al meu, care credea că mă îngenuchează cerându-mi să-i golesc scrumiera, am văzut o întreagă lume, o întreagă generaţie şi un întreg sistem de practici de exercitare deşănţată a puterii, a unei puteri goale, sterile, complet iraţionale: „patria te vrea”, dar nu te vrea ca să produci ceva, să fii creativ, să dai tot ce ai mai bun, ci te vrea doar ca pe obiect de batjocură, te vrea „la mişto”, vrea să fii fără coloană vertebrală, fără demnitate, te vrea înfrânt şi sterp. Nici nu ştie acel coleg ce rol a jucat el în viaţa mea: m-a ajutat să văd dintr-o dată limpede, fără ornamente, tot ce urma să fie viaţa mea acolo. O piesă proastă în care impostori de toate felurile – politici, universitari, culturali, ştiinţifici – îşi bat joc de ceilalţi după cum le e voia. Îi sunt etern recunoscător.
Ce diferenţe te-au frapat?
Cele mai importante nu mi se par diferenţele de resurse materiale, de înzestrări, de biblioteci. Astea sunt uşor de înţeles şi sunt cel mai uşor de depăşit. Mai devreme sau mai târziu cele mai multe bilioteci universitare româneşti vor arăta decent. De fapt, datorită Internetului, acest gen de diferenţe nici nu mai contează acum prea mult. Mă refer însă la diferenţele de cultură instituţională. Astea sunt cel mai greu de depăşit, iau foarte mult timp şi multe generaţii.
Ce îţi place mai mult acolo?
Îmi place că am sentimentul recunoaşterii. Eşti recunoscut, ceea ce faci, ceea ce scrii, ceea ce publici nu se duce în vânt, ci e luat în serios. E nespus de plăcut să te trezeşti într-o zi cu un email din Texas, sau din Japonia, sau din Finlanda, şi persoana respectivă să-ţi spună că ţi-a citit cutare lucrare, că o găseşte interesantă, că i-a folosit, etc. Desigur, ceea ce scrii ajunge să fie şi criticat, dar în Vest am învăţat că să fii criticat e una din formele cele mai clare de recunoaştere.
Te-ai întoarce în România? În ce condiţii?
Nu cred că are prea mare importanţă dacă m-aş întoarce sau nu. Trăim într-un timp când prezentă fizică a cuiva în România sau absenţa lui din România nu spun mare lucru despre relaţia acelei persoane cu România. Poţi foarte bine să ajuţi cultura română aflându-te în California, în Alaska sau în Japonia, după cum poţi foarte bine să faci rău României sau culturii române, să otrăveşti viaţa culturală românească, aflându-te în Bucureşti sau Timişoara. Important e să rămâi o fiinţă vie şi creatoare, oriunde te-ai afla.
Ai colegi care s-au întors? Colegi care au rămas?
Unii dintre prietenii mei s-au stabilit în ţări occidentale, iar alţii n-au plecat din România. Sunt la fel de prieten şi cu unii şi cu ceilalţi. În general, cei mai mulţi din generaţia mea n-au plecat cu gândul să dobândească ceva în Occident (expertiza într-un domeniu sau altul, o diploma, o calificare superioară etc.) şi apoi să se intoarcă în România. Nu, atunci se pleca de tot, se pleca pentru că lumea ajungea la o anumită saturaţie, o mare oboseală, voiai să laşi totul în urmă şi să renaşti în alta parte. Poate că lucrurile s-au schimbat între timp – nu ştiu.
Dacă te-ai întoarce la momentul plecării, ai mai pleca? Ce le poţi spune tinerilor care vor să plece acum?
Da, aş mai pleca; ba chiar aş pleca, probabil, cu câţiva ani mai devreme. Ce le-aş spune tinerilor care vor să plece? Le-aş spune să se gândească bine înainte de a face acest pas. Nu-i aşteaptă nimeni cu braţele deschise dincolo, vor fi întâmpinaţi eventual doar cu prejudecăţi. Nu li se oferă nimic „pe de-a moaca”. Şi e greşit să spui că o „iei de la zero”. Ca străin, o iei întotdeauna de undeva de sub zero: trebuie să înveţi limba, codurile culturale, stilistica socială, convenţiile cotidiene pe care cei cu care concurezi acolo le-au deprins încă din fragedă pruncie. Tot acest proces cere eforturi remarcabile. Mă grăbesc însă să adaug că pentru a-ţi păstra demnitatea, pentru a rămâne o fiinţă umană vie şi creatoare, pentru a-ţi trăi viaţa cu sens, toate aceste eforturi sunt o nimica toată. Dacă „patria te vrea” fără şira spinării, umilit şi înfrânt, atunci cred că trebuie să pleci nu o dată, ci de o sută de ori.
|
|
|
|
