|
|
|
|
|
» Alexandra Şova (New Haven, Connecticut, U.S.)
» Alexandru Mănăilă (Cambridge, Massachusets, U.S.)
» Alina Partenie (Paris, Franţa)
» Costică Brădăţan (Oxford, Ohio, U.S.)
» Cristian Matei (Galway, Irlanda)
» Gabriela Toroimac (Lille, Franţa)
» Geanina Neagu (Mainz, Germania) |
|
» Irina Mătulescu (Lille, Franţa)
» Maria Olteanu (Mainz, Germania)
» Mihai Bota (Los Angeles, U.S.)
» Miruna Constantinescu (Londra, U.K.)
» Răzvan Ciobanu (Lyon, Franţa)
» Ştefan Horneţ (Princeton, New Jersey, U.S.)
» Tudor Trof (Ljubljana, Slovenia) |
 |
|
|
|
Coperta "EVO" |
|
|
|
|
| Interviu Mihai Bota |
|
 |
 |
Născut în 1968, la Constanţa. A urmat cursurile liceului CFR din Constanţa, apoi Facultatea de Fizică din Universitatea Bucureşti, specializarea biofizică. Între 1992 şi 1996 a studiat la Facultatea de Filosofie din aceeaşi universitate. Din 2001: Ph.D. în Neurobiologie, la University of Southern California, Los Angeles, Statele Unite. 2001-2004: Postdoctoral Fellow, NIBS Progam în Neuroscience, la aceeaşi universitate, unde din 2004 este Research Assistant Professor.
De ce ai vrut să studiezi „afară”?
Continuarea studiilor „afară” a fost singurul mod de specializare riguroasă, de a deveni profesionist într-un domeniu.
Ce diferenţe te-au frapat?
Prima diferenţă care m-a frapat a fost seriozitatea oamenilor. Când vorbeşti, eşti cu adevărat ascultat, oricare ar fi nivelul interlocutorului, iar când începi lucrul/activitatea ţi se dă un cec în alb, ţi se acordă şansa de a-ţi arăta potenţialul. O altă diferenţă frapantă este meritocraţia: înaintezi, promovezi pe baza meritului personal, nu pe baza relaţiilor sau rudelor. Studenţii străini în Statele Unite sunt „no name” în aproape toate cazurile şi totuşi urcă în ierarhia academică, la fel ca şi studenţii autohtoni.
Ce îţi place mai mult acolo?
Accesul la informaţie. Organizarea laboratoarelor şi grupurilor de cercetare. Comunicarea între grupuri.
Te-ai întoarce în România? În ce condiţii?
Da, m-aş întoarce, dar numai dacă s-ar începe un program naţional de readucere a celor plecaţi, care lucrează în alte ţări. Sau dacă măcar ar exista dorinţa sinceră ca aceşti oameni să se întoarcă. Un exemplu bun ar fi cazul Elveţiei: institutele de cercetare sunt formate cu oameni educaţi în alte ţări, în special în Statele Unite. Alte exemple pot fi găsite în multe ţări ale comunităţii europene, iar Uniunea Europeană a demarat o serie de programe menite să readucă europenii care lucrează şi studiază în Statele Unite.
Domeniul în care lucrez, neuroinformatica (vezi brancusi.usc.edu/bkms/), poate fi implementat – sau cel puţin adaptat – şi în România. Asta implică construcţia de baze de date şi aplicaţii software pentru explicarea structurii şi funcţionării creierului. Partea de IT, cel puţin, este deja bine reprezentată în România.
Ai colegi care s-au întors? Colegi care au rămas?
Nici unul dintre colegii mei care au plecat nu s-a întors în România.
Dacă te-ai întoarce la momentul plecării, ai mai pleca? Ce le poţi spune tinerilor care vor să plece acum?
Da, aş mai pleca, şi tot în Statele Unite! Iar University of Southern California este o opţiune foarte bună pentru a face studii de calitate.
Ce le poţi spune tinerilor care vor să plece acum?
Posibilitatea de a continua studiile într-o ţară străină nu este de ignorat. Este o experienţă care va schimba fundamental viaţa fiecăruia. Studiul într-o ţară din comunitatea europeană sau din Statele Unite ajută nu numai în sensul viitoarei profesii, ci şi prin deschiderea individului spre global. Şi, prin aceasta, modul de gândire al fiecăruia va fi schimbat: de la un mod de gândire local şi relativ ermetic la unul general, în care locul fiecăruia este dat de meritele personale.
|
|
|
|
