|
|
|
|
|
» Alexandra Şova (New Haven, Connecticut, U.S.)
» Alexandru Mănăilă (Cambridge, Massachusets, U.S.)
» Alina Partenie (Paris, Franţa)
» Costică Brădăţan (Oxford, Ohio, U.S.)
» Cristian Matei (Galway, Irlanda)
» Gabriela Toroimac (Lille, Franţa)
» Geanina Neagu (Mainz, Germania) |
|
» Irina Mătulescu (Lille, Franţa)
» Maria Olteanu (Mainz, Germania)
» Mihai Bota (Los Angeles, U.S.)
» Miruna Constantinescu (Londra, U.K.)
» Răzvan Ciobanu (Lyon, Franţa)
» Ştefan Horneţ (Princeton, New Jersey, U.S.)
» Tudor Trof (Ljubljana, Slovenia) |
 |
|
|
|
Coperta "EVO" |
|
|
|
|
| Interviu Maria Olteanu |
|
 |
 |
Are 24 ani, a absolvit liceul teoretic „Mihai Eminescu” din Călăraşi, profilul filologie. Este absolventă a Facultăţii de Geografie, specializarea Turism, din cadrul Universităţii Bucureşti, şi are un master în Ştiinţe Sociale (Antropologie şi Dezvoltare Comunitară). A studiat un semestru la Universitatea din Potsdam, Germania, în Facultatea de Geografie, prin intermediul Programului Erasmus.
În prezent urmează cursurile Masterului interdisciplinar „Migraţie europeană”,
la „Universitatea Johannes Gutenberg” din Mainz, Germania, cu o bursă obţinută prin intermediul Oficiului Naţional al Burselor de Studii în Străinătate.
De ce ai vrut să studiezi „afară”?
Primul contact cu ideea de studiu în afară mi-a fost mijlocit de cunoştinţe care se întorseseră extrem de entuziasmate din diverse ţări europene unde au fost martorii „miracolului Erasmus”. Mi-am spus că nu pot să îmi închei studiile fără o astfel de experienţă interculturală. De la studiul în Germania am aşteptat în primul rând o experienţă care să mă ajute să înţeleg mai bine Europa şi lumea în genere, apoi mi-am dorit să văd cum funcţionează şi alte sisteme de învăţământ, să trăiesc în alt context cultural şi să îmi experimentez reacţiile într-o ipostază cu totul nouă, într-o „altă lume”. Odată cu revenirea în Germania aşteptările mele au devenit mai complexe, în sensul că mi-am dorit să cunosc îndeaproape cultura germană, să descopăr ce ne diferenţiază şi totuşi ce ne apropie, mi-am dorit să am parte de un studiu interdisciplinar care să-mi ofere şi perspectiva practică atât de necesară oricărui absolvent de studii superioare. Mi-am dorit, în primul rând, să mă pot defini pe mine ca individ într-un context impregnat de multiculturalism, să cunosc şi să mă autocunosc. Şi cred că asta ar trebui să fie una dintre ideile care ar trebui să-i conducă pe tinerii studenţi către un studiu în afara graniţelor ţării, dincolo de posibilitatea de a achiziţiona te miri ce produse „de firmă”. Iar asta nu ne-o cere Europa sau marele monstru al globalizării, ci ar trebui să fie un imperativ care să îi definească pe toţi tinerii erei mobilităţii.
 Ce diferenţe te-au frapat?
Dacă ar fi să fac lista diferenţelor între universităţile de aici şi cele din România – deci nu între cele două societăţi în sine – cu siguranţă spaţiul unui articol de revistă mi-ar fi insuficient.
Mă voi rezuma la cele mai importante diferenţe sesizate de mine. „Frapat” e un cuvânt puternic, deşi trebuie să recunosc că unele diferenţe pot produce asemenea reacţii.
Cert e însă faptul că, în noianul de lucruri şi ipostaze noi la care eşti supus odată cu ajungerea aici, nici nu apuci să fii frapat,
ci poate doar surprins încontinuu.
În primul rând, relaţia profesor-student este, în genere, mai relaxată. Profesorul a pierdut de mult rolul său de suveran, el e doar un moderator şi un îndrumător. Dincolo de întâlnirea efectivă de la cursuri şi seminare, contactul profesor-studenţi se prelungeşte uneori şi în spaţiul virtual, prin corespondenţa electronică. Aici totul este planificat la minut, însă nu pot confirma stereotipul legat de punctualitatea germană în orice context. Pentru orice activitate sau întâlnire trebuie să stabileşti o dată şi o oră, care se numeşte, în limba germană, „termin”, şi care conferă o oarecare distanţă tuturor raporturilor, chiar şi celor neoficiale.
Pentru că învăţământul de aici a înţeles provocările unei pieţe de muncă flexibile, curricula universitară este axată pe bi- şi chiar multi-specializare. Studenţii au, în general, 2-3 specializări, uneori din domenii diametral opuse, pentru a fi cât mai flexibili în găsirea unui loc de muncă. De asemenea, ei se bucură de o mare independenţă şi flexibilitate în alegerea cursurilor şi a seminarelor, în funcţie de interese. Dar tocmai de asta se poate ajunge la situaţii problematice: dacă nu te grăbeşti să te înscrii la un seminar, poţi avea surpriza să nu mai primeşti nici un loc. Uneori se poate ajunge la situaţii şi mai frustrante: la seminarele unde înscrierea se face în cadrul primei şedinţe din semestru, poţi să te trezeşti într-o sală cu 150 de studenţi care vor să urmeze acelaşi curs ca şi tine şi, prin urmare, să fii nevoit să aduci o motivaţie cât mai convingătoare pentru a fi acceptat. Asta da luptă pentru ştiinţă!
Bineînţeles, neexistând o anumită structură stabilă în ceea ce priveşte perioada maximă de studii, poţi să îţi prelungeşti studiile atât cât consideri necesar. Ceea ce nu duce întotdeauna la rezultate pozitive, întrucât nu toţi reuşesc să se automotiveze suficient pentru examenele finale, de unde şi rata destul de ridicată a abandonului universitar.
În schimb, seminarele în Germania sunt bazate pe interacţiune între referenţi şi audienţă, cu metode din cele mai ingenioase de a le atrage atenţia celor din urmă şi de a-i determina să emită păreri proprii, soluţii, de a-i face să gândească, în genere, şi să dea glas ideilor în cadrul seminarului. Majoritatea nu au probleme cu exprimarea liberă în cadrul seminarului şi cu expunerea propriilor viziuni, fără inhibiţii sau temeri legate de reacţia profesorului sau a colegilor. De asemenea, se pune accent pe munca în echipă în cadrul seminarelor, iar selecţia grupelor se face aleatoriu, nu în funcţie de preferinţe personale, pentru a evita concentrarea unor anumite viziuni şi stiluri în cadrul aceleiaşi grupe de lucru.
Majoritatea studenţilor fac cel puţin un stagiu de practică înainte de terminarea studiilor, fapt cerut în cele mai multe cazuri de curriculă. Unele dintre ele sunt plătite, altele sunt pe bază de voluntariat.
Pentru a-şi asigura banii necesari studiilor cei mai mulţi studenţi se autofinanţează. Familia nu reprezintă un pilon de sprijin financiar foarte solid, aşa că ei prestează diverse munci part-time sau chiar câteva ore pe săptămână şi nu se ruşinează să lucreze într-o covrigărie sau într-un azil de bătrâni.
Ce îţi place mai mult acolo?
Mă încântă independenţa cu care îmi pot alege cursurile care mă interesează, faptul că se lucrează în echipă şi că seminarele pun accent pe interacţiune şi confruntare de idei, şi că sunt orientate spre practică. Un alt aspect pozitiv este existenţa unui abonament semestrial pentru studenţi al cărui preţ este acceptabil şi cu care se poate călători cu toate mijloacele de transport (cu excepţia Intercity-urilor) într-un areal de câteva sute de kmp, ceea ce îi face pe studenţi destul de mobili.
Dincolo de oferta variată de cursuri, în cadrul campusului – „punctul zero” al vieţii studenţeşti – există o mulţime de oferte pentru petrecerea timpului liber, de la conferinţe pe diverse teme până la concerte şi expoziţii. De menţionat însă că nu întotdeauna preţurile sunt din cele studenţeşti. Şi oferta de sporturi este foarte bogată, de la dansuri de societate, până la alpinism şi caiac-canoe, toate gratuit pentru studenţi şi personalul universităţii.
În general, ca orice român care merge peste hotare, nu pot să nu remarc politeţea angajaţilor din orice instituţie publică şi privată, corectitudinea şi punctualitatea cu care se face totul, curăţenia din locurile publice.
Pot să enumăr însă şi numeroase aspecte pe care personal le-am evaluat ca negative, care derivă dintr-o excesivă birocratizare şi depersonalizare a sistemului.
Un alt aspect, pe care nu l-am remarcat în cadrul primei experienţe, este faptul că nemţii nu întotdeauna reuşesc să se elibereze de prejudecăţi şi că uneori le aplică şi în practică.
Te-ai întoarce în România? În ce condiţii?
În România m-aş întoarce în orice condiţii, pentru că aceste experienţe mi-au accentuat identitatea naţională şi mi-au definit-o pe cea europeană. Deşi sunt multe probleme în societatea românească, unele dintre ele adânc înrădăcinate, am ajuns la concluzia că ceea ce aş putea face în România este mai relevant, pentru că este o ţară în continuă definire şi redefinire, şi cred că din această cauză mă regăsesc mult mai bine în cultura şi societatea românească. Ştiu că în România nu voi fi tratată cu acelaşi respect de viitorul angajator, că va trebui să dau bacşiş ca să fiu tratată omeneşte la doctor, că voi pierde multă vreme prin hăţişurile birocraţiei, că voi merge la toalete fără hârtie şi apă curentă. Cu toate acestea, întoarcerea în ţară nu îmi produce nelinişte, ci chiar curiozitate pentru ceea ce va veni, pentru mine şi pentru noi toţi. Ştiu însă că nu voi fi tratată ca o străină venită să „ne ia locurile de muncă” aşa cum mulţi germani îi socotesc pe migranţi, mai ales pe cei din ţările mai puţin dezvoltate şi că voi fi „la mine acasă”. Odată ajunsă „acasă”, unde, la început, mă voi simţi oarecum străină, perioada de reconectare la realităţile româneşti, de redefinire personală, va fi lungă. Dar cred că ăsta e un destin comun pentru toţi „transnaţionalii” prinşi între două lumi atât de diferite.
 Ai colegi care s-au întors? Colegi care au rămas?
Pot spune că am foarte multe cunoştinţe care au avut experienţe similare – în măsura în care asemenea experienţe pot fi similare. Mulţi dintre ei au ales să rămână, pentru că au considerat că România nu le poate aduce satisfacţiile profesionale şi materiale pe care le-ar obţine în alte părţi. Le respect părerea şi le urez mult succes. Unii s-au întors, pentru că şi-au dat seama că posibilităţile de acolo nu sunt chiar atât de nelimitate şi că trebuie să depăşeşti marea barieră a sentimentului de „altfel”. Alţii pentru că „aşa a fost să fie”. Sper să mă întorc acasă ca urmare a unei decizii personale, a unei nevoi personale de a merge încă la munte fără ghid, de a campa pe plajă în Vama Veche, de a nu-mi planifica întâlnirile cu prietenii, de a fi acolo ca să asist la „primenirea României”. Şi nu doar pentru că îmi voi da seama că nu voi fi niciodată la fel de iubită cum sunt „copiii de sânge ai Vaterlandului”.
Dacă te-ai întoarce la momentul plecării, ai mai pleca? Tot acolo?
Categoric da! E o experienţă de care toţi avem nevoie, e o experienţă a cunoaşterii celorlalţi şi a autocunoaşterii. Ne ajută să devenim mai toleranţi şi să privim lucrurile şi din altă perspectivă, ne ajută să devenim cetăţeni ai Europei şi ai lumii şi, nu în ultimul rând, ai propriei ţări. Pentru că numai prin comparaţie ne dăm seama de valorile noastre. |
|
|
|
