Având în vedere creşterea internaţionalizării cercetării, sistemului de educaţie şi cercetare şi a studiului, Institutul pentru Ştiinţe Politice al Universităţii din Münster a iniţiat deja de câţiva ani, împreună cu trei parteneri europeni, licenţele duble în „Studii europene“. Opţiunea „Studii europene“ există doar în Olanda, Franţa şi România.
În timp ce programa de bază a dublei licenţe Münster-Cluj Napoca se distinge, prin conţinut, faţă de celelalte programe de la ştiinţe politice, mai ales prin cursul de limba română şi prin câteva indicii vagi de alte cicluri de studii în domeniul ştiinţelor politice, ca spre exemplu ciclul de studiu care se finalizează cu titlul „Magister”, ciclurile de studiu cu licenţe duble cu Franţa şi Olanda dădeau impresia că sunt ancorate în tradiţia şcolară. Abia prin acest sistem comparativ sau cel puţin la cursul de limbă română ai fi putut avea şansa de a intui, deja din Münster, ce diferenţe implică studiul universitar în Germania, Franţa sau România.
„Cum de-ai ajuns să studiezi în România?“, alături de „Ce vrei de fapt aici?“ erau întrebările colegilor mei din Germania, ce-mi erau adresate cu insistenţă. Pe cât de diferite erau caracterele ciclurilor de studiu, pe atât de diferite erau şi motivele de a merge în ţara Carpaţilor şi implicit aşteptările mele. Câţiva dintre studenţii germani aveau relaţii de familie în România, alţii fuseseră deja acolo şi dezvoltaseră un „faible“ pentru Europa de Est, alţii căutaseră doar aventura, experienţa şi perspectivele noi sau ajunseseră din pură întâmplare la exoticul curs de studii europene.
În semestrul de iarnă 2005/06, ca student la „Studii europene“ între Münster şi Cluj Napoca, te afli în Romania în situaţia de excepţie şi cu privilegiul de a nu avea nici un orar şi doar vagi indicii privind structura şi evaluarea cursurilor. În mod evident nu fuseseră clarificate toate lucrurile între partenerii acestei cooperări şi nu fuseseră adaptate cele două sisteme de instruire. Încă de la cursul principal de la Cluj mi-am pus eu însămi, alături de alţi studenţi cu dublă licenţă, încă o dată întrebarea: „Ce vreau să fac aici?“ sau „De ce România?“. Din perspectiva problemelor apărute ca urmare a modului de funcţionare a sistemului românesc şi a practicii de şcolarizare am dezvoltat un tic nervos la ochi, din cauza stresului şi a fricii de a eşua.
Primele săptămâni ale semestrului de iarnă 2005/06 ni le-am petrecut în faţa orarelor sau a planurilor institutului, în secretariate sau, după fiecare capitulare, în cafenelele şi restaurantele oraşului. În acest fel ne-am integrat încet, ne-am obişnuit cu rutina compusă din universitate, ieşiri şi viaţă de cămin. Mai târziu deveniserăm atât de experimentaţi încât unora le-a venit greu să se despartă după anul petrecut aici.
În România încercarea constă în a te descurca, mai mult sau mai puţin pe cont propriu, în condiţiile în care cele două sisteme se bat cap în cap. Organizarea cursurilor şi alte formalităţi, alături de barierele de limbă şi de mediul nefamiliar reprezentau obstacolele cotidiene. Cu fiecare curs anulat, pe motiv că lectorul a dispărut spontan de pe o zi pe alta în Carpaţi sau comasat cu alte cursuri deveneam tot mai îngrijoraţi şi mai demoralizaţi. Cu timpul s-a instalat, însă, delăsarea acompaniată de haosul organizatoric. De cele mai multe ori se găsea deodată câte o soluţie sau chiar un alt curs şi astfel renăştea speranţa. Părea că haosul acţionează metodic.
Deosebirile majore între studiul meu în Germania şi cel din România constau în condiţiile diferite de studiu, în relaţia cu lectorii, numărul participanţilor la un curs, sistemul de învăţare şi predare. În timp ce ca student al Universităţii din Münster te pierzi în masa celor 45.000 de studenţi şi fiecare semestru presupune figuri noi, la Cluj, la Facultatea pentru Studii Europene, întâlneam, la anumite cursuri, mereu aceleaşi figuri, care, spre deosebire de noi, aveau orare fixe şi astfel ajungeau să se vadă zilnic.
Din păcate, pe colegii români îi cunoşteam adesea numai din vedere şi de la micile şi banalele discuţii purtate. De multe ori problemele organizatorice ne impiedicau să-i cunoaştem mai bine pe studenţii ardeleni. Atât cursul principal, pe care în calitate de viitor dublu licenţiat la Cluj trebuia să-l absolvi, cât şi problemele pe care acesta le implică, au sudat grupa de studenţi din Münster, dar au separat-o de ceilalţi. Dacă în perioada studiului de bază în Münster nu ne cunoşteam aproape deloc sau doar superficial, anul petrecut în străinătate a transformat cele mai diferite caractere din Germania într-un „lobby pentru dublă licenţă“.
Numărul participanţilor la un curs şi disponibilitatea lectorilor reprezentau aspecte plăcute şi de folos în cadrul Institutului pentru Studii Europene şi al altor facultăţi din Cluj Napoca. Persoanele răspunzătoare, fără excepţie, au fost mereu deschise problemelor noastre organizatorice, ajutându-ne pe perioada studiului, prin înţelegerea şi flexibilitatea arătată.
De partea cealaltă, cursul de bază din Münster era mai bine structurat, cu indicii clare, dar atmosfera şi ierarhia între lector şi student era mult mai evidentă şi mai de netrecut decât în România, unde, după curs, puteai ieşi alături de lector la masă sau la o cafea. Şi datorită numărului studenţilor, lectorii din Germania erau inaccesibili, iar relaţia cu ei nu era atât de personală cum putea deveni în România. Am absolvit cursurile din Münster alături de alte sute de studenţi. Facultăţile erau, iremediabil saturate. La prelegerile de masă şi tutorialele cu până la nouăzeci de studenţi, cu referate expuse în cadrul a cinci grupe, procesul de învăţare, ascultare şi participare nu era atât de uşor şi plăcut ca în micul cerc din Cluj.
Din punct de vedere al conţinutului am perceput diferenţa între studiul în Germania şi cel în România ca pe una între „discuţie“ şi „cunoaşterea faptică“. Dacă la Münster, în cadrul numeroaselor tutoriale şi seminarii, accentul se punea nu atât pe acumularea de cunoştinţe de specialitate, cât mai degrabă pe discutarea acestei cunoaşteri, în România accentul cădea pe faptele concrete şi pe cunoaşterea de specialitate, ce urmau a fi demonstrate. În Cluj, datorită acestei concentrări pe „a şti“ în opoziţie cu „a discuta“, au fost evitate argumentele goale şi discuţiile lungi de tipul celor de la Münster. La cursurile din România te simţeai din nou necondiţionat ca şi în timpul şcolii, în timp ce cursurile din Germania păreau prea molatice şi „open ended“, în schimb ofereau celor cu iniţiativă proprie mai multă libertate şi o platformă pentru schimbul de specialitate cu ceilalţi.
Deşi trunchiul de studiu principal din România presupunea o perioadă de patru semestre, puţini dintre dublu licenţiati au dorit să rămână mai mult de un an. Deci, dacă e să aruncăm o privire peste gard, da, dar nu pentru o perioadă mai lungă decât e necesar. În ciuda tuturor avantajelor şi aventurii, toţi au spus: „Nu, mulţumesc!“ În ziua de azi suntem pe fugă, iar lucrarea de diplomă se poate scrie şi în altă parte.
Ne-au fost împlinite aşteptările după anul nostru la Cluj? Putem să ne oferim în sfârşit nouă înşine şi celorlalţi un răspuns pozitiv la întrebarea „Ce cauţi aici?“ Când m-am decis să absolv anul de străinătate în România şi nu în Franţa sau în Olanda, m-am decis pentru necunoscut. Cunoaşterea acestui necunoscut a meritat în final nu numai datorită numeroaselor perspective asupra unei ţări dominate de o altă mentalitate şi de o altă cultură, ci şi pentru experienţa cotidiană din perioada şederii mele, care mi-au lărgit orizontul personal. Independent de motivaţia fiecăruia de a studia în Romania, cred că şederea şi absolvirea studiului aici a adus tuturor celor cu dublă licenţă, pe lângă probleme, experienţe importante, prieteni noi şi o lume nouă. ▄
|
