EVO: Ai dat facultatea din România pe una din străinătate. Cum te-ai hotărât?
Manuela Popovici: Hotărârea de a pleca a rezultat dintr-o combinaţie de noroc şi frustrare. Frustrarea era maximă după 2 ani la noua (pe atunci) secţiune Tempus din ASE – o secţiune de „studii economice în limbi străine”. De-abia înfiinţată de 2 sau 3 ani, era uşor de văzut că, deşi ideea era bună, practica lăsa mult de dorit. La majoritatea cursurilor aveam profesori citind de la catedră cu voci monotone, noi scriam după dictare şi apoi reproduceam cât se poate de exact la examen. Unii profesori nu cunoşteau suficientă engleză, iar pe alţii îi vedeam în prima oră de curs şi apoi direct la examen. Mă bucur de prieteniile for mate în acei doi ani şi de engleza pe care am învăţat-o, ca să pot spune că nu mi-am risipit complet doi ani din viaţă. Sper că programul s-a mai îmbunătăţit faţă de acum 15 ani. Norocul, sau şansa, a venit printr-un prieten care studia deja la AUBG – American University in Bulgaria –, ale cărui povestiri despre viaţa de student acolo păreau de-a dreptul miraculoase în comparaţie cu viata de student la Tempus. Îmboldită de aceste povestiri, în 1992 am aplicat pentru o bursă la Fundaţia Sörös – care cred că acum se numeşte Open Society!? – şi în 1993 am început studiile de 4 ani la AUBG pentru un Bachelor of Arts cu dublă calificare, în jurnalism şi în ştiinţe politice.
Cum a fost acolo?
AUBG-ul era o altă idee bună, dar de data asta aplicată cu succes. Înfiinţată în 1991, cu fonduri Sörös şi USAID, AUBG era o universitate în stil american. Recunosc că primul an a fost foarte dificil, şi nu numai din cauza distanţei de familie şi de casă. După 2 ani de stare vegetativă într-o bancă, acum mi se cerea nu numai să am creier, ci şi să-l folosesc! Dintr-o dată eram responsabilă să-mi aleg cursurile, profesorii, subiectele de studiu, să-mi organizez orarul, să-mi aleg activităţi extraşcolare. Materia trebuia citită în avans ca să poată fi discutată în clasă. Profesorii ne întrebau: “ce păre re aveţi despre...?” şi chiar vroiau un răspuns. Ce idee liberatoare şi, recunosc, cam înspăimântătoare la început: se aştepta de la mine să gândesc, nu să fiu o bandă de casetofon! La cursurile de jurnalism am învăţat să scriu, să fac poze şi să evaluez ştiri; la cele de politică am avut simulări şi exerciţii practice. La cele de muzică am ascultat şi învăţat să înţeleg muzica şi la cursurile de literatură am citit, discutat şi scris. Singurul moment de regret a fost când cei 4 ani în Blagoevgrad s-au terminat.
Cum era viaţa de student după ieşirea din amfiteatru? Ce fel de colegi aveai?
Era o viaţă foarte activă. Am fost surprinsă când am aflat câte activităţi extraşcolare erau disponibile dacă aş fi vrut să particip, căci nu e uşor să-ţi schimbi mentalitatea. Puteam să candidez pentru a face parte din Guvernul Studenţilor, să lucrez la staţia de radio a studenţilor, la jurnalul literar sau la ziarul universităţii – care erau publicate de studenţi –, să particip la serate de poezie, să intru în diverse cluburi, să asist la prezentări organizate de studenţi sau de universitate. Puteam chiar să înfiinţez un club, dacă aveam vreun interes şi găseam doritori. Şi, bineînţeles, cu un grup de treizeci si ceva de români, erau şi multe zile de naştere de sărbătorit! Studenţii proveneau în ma joritate din fostul bloc comunist, cu aproximativ 70% bulgari şi restul din diverse ţări foste comuniste, din Moldova până în Macedonia.
Erau lumi diferite, în AUBG şi în afară?
Nu pot să comentez cât erau lumile de diferite în fapt, căci recunosc că am fost atât de implicată în viaţa de student încât nu am participat în vreun fel la viaţa comunităţii bulgare din afara universităţii. Probabil că Bulgaria, ca şi România în 1993, se lupta cu urmările schimbării de regim. Sunt sigură că Blagoevgrad a beneficiat de influxul de fonduri datorat universităţii, iar Bulgaria a avut de câştigat de pe urma atâtor generaţii de studenţi cu noi calificări şi o nouă încredere. Deşi, privind înapoi, recunosc că AUBG ar putea fi perceputa ca un mijloc indirect de brain-drain, pentru că foarte mulţi dintre absolvenţi aleg să emigreze în America şi Europa de Vest – în contradicţie cu misiunea explicită a universităţii de a educa noi generaţii pentru a ajuta tranziţia zonei. Este adevărat că lipsa oportunităţilor pentru absolvenţi în ţările lor era un motiv serios pentru această scurgere, dar e la fel de adevărat că aceloraşi absolvenţi le era (şi le este, cred) mai uşor să emigreze şi să se integreze în noua ţară datorită educaţiei în stil american. America beneficiază de mulţi studenţi excepţionali selectaţi prin şi educaţi la AUBG.
Ai terminat AUBG, cu momentul acela de regret. Te-ai întors în ţară? Ai încercat să te angajezi?
Am terminat AUBG cu un Bachelor of Arts în politică şi jurnalism. M-am întors în ţară în 1997, dar nu am încercat să mă angajez, pentru că fusesem deja acceptată de International University of Japan pentru un Master de doi ani în Relaţii Internaţionale.
Universitatea mi-a oferit şi o bursă care acoperea taxele şi cheltuielile de trai, ceea ce mi-a permis să mă duc, deşi îmi aduc aminte că a fost foarte dificil să adun cei 900 de dolari necesari pentru biletul de avion. Aşa că în august 1997 mă aflam deja într-un avion spre Japonia.
Ce crezi că ai învăţat acolo şi nu ai fi putut învăţa în România? Te-ai îndoit vreo clipă că ai făcut o alegere bună?
Nu îmi aduc aminte de vreun moment când m-am îndoit că AUBG era o alegere mai bună, mai ales după cei 2 ani de Tempus la ASE, care pentru mine au fost o tortură. În parte pentru că studiile economice nu au fost o alegere bună pentru mine, dar mai ales din cauza problemelor deja menţionate – modul de predare si sistemul universitar. La astea se poate adăuga şi infrastructura: şi acum îmi aduc aminte cu un frison cât de frig era în amfiteatrele din ASE iarna, de stăteam cu haina şi fular şi luam notiţe cu mâinile îngheţate în mănuşi. În AUBG am învăţat în sensul că mi s-a dezvoltat cunoaşterea şi nu numai. Am învăţat şi despre mine şi m-am dezvoltat ca persoană. Am învăţat să îmi asum răspunderea pentru ce şi cum învăţam şi, de asemenea, că aveam o anumită responsabilitate pentru mediul în care învăţam. Nu a fost uşor, de fapt primul semestru departe de casă şi familie a fost foarte greu şi era gata să renunţ din cauza asta, dar dacă am regretat ceva nu a fost plecarea de la ASE, ci faptul că am stat 2 ani acolo.
E un sistem diferit în Japonia? Care sunt primele impresii de când ai ajuns acolo?
Primele impresii de când am ajuns în Japonia au fost că am aterizat într-un alt univers. Totul era atât de diferit încât îmi e greu să explic în câteva cuvinte. IUJ este o universitate mică, oferind doar graduate programs, la vreo 2 ore de Tokyo, situată lângă un mic orăşel şi înconjurată de culturi de orez, de dealuri şi de munţi. Cred că izolarea relativă m-a ajutat în acea tranziţie drastică, pen tru că n-am fost expusă intensiv la mediul japonez de la început (exceptând drumul până acolo). Izolarea a contribuit şi la prieteniile strânse pe care le-am format cu colegii.
Cei aproape 250 de studenţi la IUJ pro ve neau din 40 de ţări, şi ştiu că am învăţat la fel de mult de la colegi cât am învăţat şi de la cursuri. Sistemul şcolar nu era foarte diferit de AUBG, în afară de fapul că în loc să-mi aleg specializarea în timpul şcolii am fost de la început parte din programul de Relaţii Internaţionale. În rest, totul era în engleză, cursurile mi le-am ales singură şi am putut paricipa la multe activităţi studenţeşti – în organizaţii, cluburi, evenimente etc.
Ai spus că ţi s-a părut că ai aterizat în alt univers. Erau diferenţe chiar atât de mari? Ce te-a frapat după primele contacte?
În primele momente m-au frapat diferenţele evidente, imediat observabile. Cum strălucea de curăţenie pavajul în gara feroviară, deşi o mulţime de oameni mergeau de colo-colo. Cât de mici şi de subţiri erau femeile. Cum eram dintr-odată la aceeaşi înălţime cu majoritatea bărbaţilor. Cum puteam să fiu într-o mulţime de oameni şi totuşi să nu mă atingă nimeni. Mă aşteptam ca arhitectura să fie mai exotică, dar deşi era diferită, exoticul apărea doar din loc în loc. Cel mai tare m-a frapat cum totul părea să fie cu o fracţiune mai mic decât eram obişnuită – casele, maşinile, oamenii, străzile.
Ai terminat şi masterul „japonez”. Ce a urmat?
Am terminat masterul în 1999 şi am decis să mai rămân un an în Japonia, aşa că am căutat o slujbă şi m-am angajat la o şcoală unde am predat engleza până în 2000. Şcoala era în Kumagaya, un oraş aproape de Tokyo, unde lucrau mulţi dintre foştii mei colegi din IUJ. A fost un an frumos, în care am învăţat foarte mult despre cultura japoneză, am învăţat şi puţină japoneză şi am putut lega prietenii cu japonezi. Recunosc că am învăţat mult şi despre limba engleză; fiind nevoită să o explic altora trebuia întâi să o înţeleg eu.
Ai decis de la început să mai rămâi un an sau ţi-ai dat seama pe parcurs că nu e locul tău acolo?
IUJ este o universitate destul de izolată; cel mai apropiat orăşel era la 20 de minute cu maşina. Prin urmare, în 2 ani de şcoală am învăţat multe de la colegi şi în şcoală, dar relativ puţin despre cultura şi mediul japoneze. Când s-a apropiat sfârşitul programului, mi-am dat seama că dacă plec din Japonia voi avea şanse mici să mă reîntorc şi să învăţ mai mult. Pentru asta am decis să-mi caut o slujbă care să-mi permită financiar să rămân şi de asemenea să mă pună în contact cu comunitatea japoneză, în care urma să locuiesc. În anul care a urmat mi-am făcut mulţi prieteni japonezi, am învăţat puţin limba şi am avut şansa să vizitez locuri precum Nara şi Kyoto.
Ai părăsit Japonia. Încotro ai apucat-o? Nu te-ai gândit să revii în România?
Recunosc că revenitul în România, în afară de vizite pentru a-mi vedea familia, nu a fost pe lista mea de opţiuni. În fiecare an m-am întors în vizită, şi de fiecare dată mi s-a confirmat faptul că şansele de a-mi crea un viitor bun profesional şi personal erau limitate. Totuşi, după un an de predat engleza eram pregătită de o schimbare, aşa că am plecat în Kosovo, ca voluntară a Naţiunilor Unite în cadrul misiunii de acolo.
Ai ajuns acolo când lucrurile abia începeau să se aşeze, după război. Nu era periculos?
Am ajuns acolo în august 2000, şi prima săptămână nu am lucrat, ci am urmat un curs de pregătire din care mare parte avea de-a face cu securitatea. UNMIK (misiunea ONU în Kosovo) avea un sistem de securitate bine pus la punct, şi în nici un moment nu m-am simţit în pericol. Cred că, în general, din afară situaţia mereu pare mai drastică, pentru că la locul respectiv oamenii continua să-şi ducă vieţile lor şi mereu tind spre normal, spre aducerea vieţii zilnice către normal după o tulburare majoră.
Din Japonia în Balcani... Nu a fost şocant?
Mă aşteptam şi eu să fie şocant, dar nu a fost aşa de rău. Ceea ce m-a şocat puţin a fost murdăria; Kosovo era foarte murdar, praf peste tot, gunoi pe străzi – şi eu veneam din Japonia, unde strălucea podeaua în staţia de tren şi unde văzusem o dată un japonez cu o pensetă culegând frunzuliţe şi petale de flori din iarbă. În rest, că uneori nu era curent sau apă, sau că sărăcia era vizibilă, nu mi s-au părut lucruri foarte diferite faţă de mediul în care crescusem, în comunism, şi cred că de asta nu au fost prea şocante.
Ce ai făcut în Kosovo?
Am lucrat ca voluntar ONU. Asta însemna că aveam contracte de câte 6 luni pe un anumit post, atât timp cât era nevoie de postul respectiv. Iniţial am lucrat ca parte din echipa de pregătire pentru alegeri, punând la punct lucrurile pentru primele alegeri din Kosovo de după bombardamente. Scopul secţiei de pregătire era să prepare manuale cu procedurile pentru alegeri, să instruiască personalul birourilor electorale. După alegeri am fost transferată în alt post, unde am lucrat cu primăria într-o regiune din Kosovo pe probleme de sănătate şi asistenţă socială. Apoi am lucrat în altă primărie, pe probleme de educaţie şi cultură, iar în final am lucrat la Biroul pentru refugiaţi, care, împreună cu primăriile locale, sprijinea întoarcerea refugiaţilor din Serbia şi din ţările vestice care primiseră refugiaţi în timpul bombardamentului.
Cum s-a sfârşit „perioada Kosovo”?
După aproape 3 ani de muncă în Kosovo am simţit că eram în pragul epuizării – eram mereu obosită, uşor descurajată, fără motivaţie. Mi se spusese de către alţii că munca în domeniul umanitar oferă recompense – şi într-adevăr este chiar extraordinar de mulţumitoare în privinţa asta –, dar şi că este foarte intensă şi necesită perioade de separare şi odihnă. Eu nu am luat chiar atâtea pauze şi după 3 ani mi-am dat seama că nu mă mai puteam implica în muncă la fel ca la început şi că era timpul să schimb ceva. Cu un an înainte să plec din Kosovo mă hotărâsem să candidez pentru un Master in Social Work, şi fusesem acceptată, dar am amânat un an. În 2003 n-am mai amânat şi am plecat în Canada, în Ottawa, unde în septem brie am început Masterul de 2 ani.
De ce tocmai în Canada?
Am ales Canada pentru că acolo cunoşteam oameni, pentru că studiile costă mai puţin decât în alte părţi, precum Anglia sau USA, şi pentru că era un loc nou. Am ales să fac un Master of Social Work datorită experienţei din Kosovo, unde am învăţat că dacă vreau să continui acel fel de muncă socială, în plan internaţional sau nu, este nevoie de mai mult decât compasiune şi bunăvoinţă de a asculta, dacă vrei să fii cu adevărat de ajutor cuiva.
Ce ai făcut acolo?
Masterul a durat 2 ani, până în 2005, şi a fost foarte intens, aşa că nu am făcut nimic în afară de şcoală. Au fost însă două perioade de practică, pe care le-am făcut cu agenţii, lucrând în domeniul umanitar sau al dezvoltării internaţionale. Una dintre ele a fost Crucea Roşie canadiană, unde am lucrat în secţiunea de programe internaţionale. Am mai lucrat pentru Crucea Roşie încă un an după ce am terminat Masterul, în calitate de consultant pentru diverse proiecte. În acest timp am vrut să învăţ mai mult despre mediul canadian şi, tot o dată, să aduc o contribuţie acolo unde percepeam eu că era nevoie şi unde aveam posibilitatea să învăţ mai mult. De aceea m-am oferit să lucrez ca voluntar la Amnesty International şi la programul local al Crucii Roşii canadiene, care e foarte diferit de programele internaţionale.
E mare diferenţa între un voluntar ONU şi un voluntar al unei agenţii în Canada?
Este o diferenţă destul de mare. Ca voluntar ONU nu primeam salariu, dar primeam o diurnă şi un spor de pericol care au fost suficiente şi din care am reuşit chiar să pun nişte bani deoparte pentru a-mi plăti studiile în Canada. Diferenţa între voluntarul ONU şi cel al unei agenţii din Canada constă în statut. Ca voluntar ONU aveam statut similar cu alţi angajaţi ONU din misiunea în Kosovo, chiar dacă primeam doar diurnă, nu şi salariu. Aveam un post, lucram 8 ore pe zi, făceam parte dintr-un colectiv. Ca voluntar al unei organizaţii de aici din Canada acţionezi altfel. Aproape nimeni nu are timp şi bani să lucreze 8 ore pe zi fără diurnă sau altă plată. De obicei lumea dedică între 2-10 ore pe săptămână, agenţia are un angajat care supervizează voluntarii, iar aceştia de cele mai multe ori nu sunt parte integrală dintr-un birou. Sarcinile pe care le poţi prelua sunt determinate de timpul pe care li-l poţi aloca şi, desigur, de calificarea şi experienţa ta. Pe de altă parte, nefiind o slujbă cu normă întreagă, poţi să alegi să lucrezi pentru o agenţie pe care o admiri, şi să lucrezi pe probleme pe care le consideri importante.
Simţi că ajuţi? Se văd undeva roadele muncii tale?
Da, sigur că simt că ajut. Chiar dacă ajutorul meu este pentru ceva monoton, precum pregătitul de plicuri cu pliante pentru Amnesty, ştiu că munca mea eliberează timp şi angajaţi ai lui Amnesty, aşa încât se pot dedica altor treburi. Chiar dacă nu văd un rezultat direct, pot să văd rezultatele agenţiei pentru care lucrez şi să ştiu că am contribuit, oricât de puţin; de aceea cred că e importantă alegerea agenţiei pentru voluntariat. N-aş putea să-mi dedic timpul liber dacă n-aş avea încredere în munca agenţiei respective.
De ce ar fi cineva voluntar?
Un avantaj major al muncii ca voluntar este acumularea experienţei într-un domeniu la care poate altfel nu ai avea acces. Am observat că mulţi angajaţi ai Crucii Roşii şi ai altor agenţii iniţial au lucrat ca voluntari. Este o metodă pentru tine să-ţi dai seama dacă domeniul şi mediul te atrag, iar pentru agenţie să-şi dea seama dacă eşti competent şi dacă lucrezi bine cu echipa. Dat fiind că nu trebuie să te plătească, vei fi acceptat mai uşor când te oferi să lucrezi ca voluntar decât când întrebi de un post. Evident, voluntariatul este şi o şansă de a învăţa despre ceva nou şi interesant. Pe lângă aceste avantaje practice, nu este de ignorat satisfacţia de a şti că – oricât de puţin şi de limitat – ajuţi pe cineva undeva cumva. Şi când candidezi pentru o slujbă, faptul că doreşti să „faci diferenţa” prin voluntariat este vizibil în CV, iar din experienţa mea de până acum, este apreciat de angajatori.
În prezent eşti doctorandă la University of Toronto, cotată printre primele 20 în lume. Cum i-ai convins să te accepte?
Încă înainte de a termina Masterul, în 2005, am fost tentată să continui studiile cu un doctorat în acelaşi domeniu. După absolvire m-am hotărât cel puţin să candidez, să ştiu măcar că am încercat. Am fost acceptată de Unviersity of Toronto pentru un doctorat în social work, pe care abia l-am început acum, în septembrie 2006. Sincer, nu sunt sigură cum i-am convins, mai ales acum, că mi-am întâlnit colegele şi sunt mai toate cu multă experienţă şi cunoscute în domeniile lor. Sunt sigură că au ajutat experienţa internaţională, rezultatele şcolare bune şi experienţa de lucru ca voluntară în Canada. Este important pentru canadieni să vadă o asemenea experienţă, pentru motivele de care aminteam mai sus.
Ce studiezi acolo?
Social work, sau asistenţa socială, cum este numită în româneşte, este o profesie veche în Canada, şi nu numai. Ar fi fost şi în România dacă Ceauşescu nu ar fi anulat toate programele pregătitoare din universităţi prin 1970 – totul era bine şi frumos, aşa că nu era nevoie de asistenţi sociali. De aceea în România asistenţii sociali încă se luptă să fie recunoscuţi şi să primească respectul datorat acestei profesii importante. În Canada social workers pot fi găsiţi într-o multitudine de poziţii, numitorul comun fiind faptul că ei se dedică oferirii de asistenţă acolo unde este nevoie. Ei lucrează în case de bătrâni, în agenţii private sau guvernamentale care administrează programe de ajutor social pentru bătrâni, pentru cei fără adăpost, pentru orfani sau persoane handicapate, în şcoli, în activităţi private şi în multe alte locuri. Este o muncă importantă, dar care din nefericire e uşor de ignorat sau denigrat, mai ales când tradiţia profesiei s-a pierdut.Cercetarea mea este centrată pe spiritualitate şi asistenţă socială în general şi în particular asupra modului în care acestea sunt legate de construirea comunităţii în contextul muncii sociale şi umanitare internaţionale. Spiritualitatea este o sursă foarte puternică de păstrare a tăriei de caracter şi o sursă însemnată pentru forţa şi coeziunea comunităţilor, care – evident – ar trebui să fie importante atunci când lucrezi cu comunităţi afectate de conflicte sau dezastre. Cu toate astea, spiritualitatea este trecută cu vederea ca sursă a tăriei de caracter şi a bunei dispoziţii atunci când este furnizată asistenţă internaţională, şi astfel acelor comunităţi şi acelor oameni li se face un deserviciu. Vreau să descopăr cum pot fi schimbate toate astea şi ce trebuie făcut pentru asta.
Vorbeşti de „colege”... Acestea sunt posturi exclusiv pentru femei?
Nu sunt posturi pentru femei, am vorbit de colege ca să fiu corectă, pentru că majoritatea celor care fac asistenţă socială sunt femei. De ce acesta e cazul este o discuţie lungă şi probabil că nu e cazul s-o purtăm cu această ocazie. Bineînţeles că sunt şi bărbaţi, dar mult mai puţini.
Întoarcerea în România pare exclusa în viitorul apropiat, cu excepţia vizitelor. Ce ar trebui să se întâmple aici ca să te întorci?
Deoarece am stat în diverse locuri atâţia ani, mi-am făcut mulţi prieteni peste tot şi puţini în România. Acolo am foarte puţini prieteni acum, pe care îi văd când îmi vizitez familia. Pentru mine, orice s-ar schimba, nu cred că mai poate fi vorba de o întoarcere în sensul „mă întorc acasă”. După atâtea călătorii, pentru mine „acasă” a devenit locul în care sunt în momentul respectiv, unde am nişte prieteni şi o parte din familie, unde pot să lucrez sau să studiez ceva care mă pasionează, unde rezultatele îmi sunt apreciate. Pot aceste ultime două condiţii fi îndeplinite în România? Aş vrea să cred că da, dar poate atunci nimeni n-ar mai simţi nevoia să plece din România. Pentru mine este prea târziu. ▄
|
