Vie încă de pe vremea cronicarilor, vastă, inepuizabilă, ispititoare, densă şi în acelaşi timp delicată, pătimaşă ca o febră şi urgentă ca un leac, pe scurt importantă, cu adevărat importantă, reflecţia cu privire la chestiunea românească sucombă adeseori într-o specifică solemnitate. Aproape că nu există ocazie în care să se vorbească despre noi şi despre comunitatea noastră şi care să nu cunoască la un moment dat, de obicei foarte devreme, un asemenea gen de blocaj: impostaţia patriotică, tonul afectat, căutătura sublimă, pofta de a declama, o anumită candoare, dorinţa de a te arăta nobil şi pătrunzător – toate astea nu fac parte, aşa cum ne-am obişnuit să credem, doar din reţeta celor care îşi exaltă ţara, din recuzita celor care s-au deprins să o trateze în registrul suficient al ditirambilor (cei pe care îi rânduim de regulă între patrioţii „exageraţi”); în fapt, toate aceste mărci ale solemnităţii sunt distribuite infinit mai omogen, ele putând fi găsite inclusiv la aceia care, sătui de fervorile primilor, au descoperit cu timpul că ţara lor are şi defecte, că unele din trăsăturile sale, departe de a merita exaltate, trebuie mai degrabă denunţate, puse la zid (e patriotismul pe care îndeobşte îl numim „lucid”). Aşa stând lucrurile, întrebarea care se pune e aceasta: cum anume trebuie înţeleasă solemnitatea, ceea ce în ea e mai propriu şi mai constant, astfel încât fenomenul de largă răspândire care o defineşte să poată fi remarcat mai uşor, într-un chip mai eficient? Altfel zis, care dintre caracteristicile ei trebuie cu predilecţie urmărită, aşa încât prezenţa mărcilor sale tipice, cele pe care le-am enumerat deja, să fie sesizată de fiecare dată când e cazul – nu doar de partea celor pe care-i numim „exageraţi”, ci şi de partea tuturor celorlalţi, a „lucizilor” inclusiv? Rândurile de mai jos pleacă, în această privinţă, de la următorul răspuns: ceea ce e esenţial în portretul solemnităţii nu e faptul că ea ajunge de cele mai multe ori la concluzii care ne sunt favorabile, „românii sunt oameni foarte talentaţi” sau, să zicem, „românii sunt cei mai ospitalieri europeni” – în definitiv, poţi nutri asemenea convingeri şi fără să fii un „exagerat”; esenţial, deci, e abia modul în care concluziile de felul acesta sunt deduse, metoda prin care se ajunge la ele – or, observaţia care trebuie făcută e că simplul fapt de a nu te pronunţa apreciativ nu te fereşte cu nimic de uzul continuu al acestei metode. Ca atare, intenţia rândurilor de faţă nu e aceea de a propune o alternativă la concluziile pe care le tragem de obicei – dacă aşa ar fi , atunci n-ar trebui decât să decretăm scurt, încă de pe-acum, fie că românii sunt „oameni ca toţi ceilalţi oameni”, cum spun naturile solomonice, fie că ei alcătuiesc de fapt substanţa unui popor „inferior”, cum tind s-afirme „lucizii”; ceea ce ne interesează însă este să sugerăm că toată această discuţie poate fi purtată şi altfel, că nu doar la concluziile sale există alternativă, ci şi la metoda ei. Subiectul pe care l-am ales pentru ilustrare ţine de relaţia pe care românii au dezvoltat-o de-a lungul timpului cu marile culturi ale continentului lor, altfel spus de acel tip de activitate pe care în mod spontan – şi cu o sintagmă mai degrabă tehnică – îl numim de regulă „exportul cultural românesc”. Fireşte, deprinderea tenace a fiecăruia dintre noi este să considere că genul acesta de subiect, mai ales într-o discuţie ca a noastră, e unul oarecum nesemnificativ, minor, lipsit de gravitatea înaltă care i se cere şi pe care cu toţii am învăţat în asemenea situaţii s-o aşteptăm: atâta doar că felul acesta de a reacţiona, obişnuit să claseze repede lucrurile în importante şi neimportante, pentru a se putea fixa apoi halucinat numai asupra primelor, e exact specia de reacţie pe care noi am criticat-o mai sus. Căci metoda solemnităţii – cea pe care până acum doar am pomenit-o, fără s-o şi descriem – tocmai aceasta este: fie că se conchide apreciativ, fie că nu, ceea ce e gândit a fi esenţial pentru identitatea românească nu e niciodată descoperit în românii propriu-zişi, în materia concretă a convieţuirii lor – vorbim subtil şi ingenios despre „românitate”, despre „spiritul românesc”, despre „fiinţa naţională”, dar felul în care însăşi această comunitate funcţionează în mod efectiv, în rutina zilnică a propriei existenţe, ni se pare derizoriu şi lipsit de interes…Aşa cum se ştie, tradiţia exportului românesc de cultură e o tradiţie mai degrabă tristă: nu e nevoie să fii foarte subtil pentru a realiza că, într-un mod care s-a dovedit perdant, accesele noastre de cosmopolitism cultural n-au fost niciodată mai mult decât nişte forme hipersofisticate de autohtonism. Ceea ce frapează, altfel spus, la proiectele noastre de gen este faptul că, aşa cum nimeni nu s-ar aştepta, idealul secret al intelectualilor români nu pare să fie acela de a deveni nişte cărturari europeni, bine alipiţi la viaţa de profil a continentului lor; mai curând, ei par a dori să se facă pur şi simplu cunoscuţi, vizibili, notorii, să iasă cumva la lumină şi să se aşeze în bătaia caldă a reflectoarelor. Diferenţa dintre cele două atitudini este foarte mare: într-un caz, ceea ce se urmăreşte pentru cultura română este curmarea izolării în care aceasta trăieşte, ideea fiind că tot ce e mai rău în viaţa noastră intelectuală se trage din condiţia ei provincială, de insulă îndepărtată; în al doilea caz, lucrurile stau cu totul altfel – problema culturii române nu mai pare să fi e faptul că ea trăieşte în izolare, ca o insulă sau ca un satelit, ci faptul că ea nu reuşeşte să se facă mai cunoscută, păstrându-şi în acelaşi timp izolarea – ca atare, ceea ce se urmăreşte în acest al doilea caz nu este curmarea autarhiei în care trăieşte cultura română, ci curmarea anonimatului în care se afl ă această autarhie. În sumă, diferenţa dintre cele două tipuri de contact internaţional este diferenţa dintre, de o parte, a evacua cultura română din actuala ei situaţie de insularitate şi, de cealaltă parte, a obţine pentru cultura română o insularitate cu grad sporit de notorietate: este diferenţa dintre un patriotism cosmopolit, adică un patriotism care a înţeles că lucrurile spiritului trebuie frecventate într-un mod dezinvolt şi neîncrâncenat, şi un cosmopolitism autohtonist, adică mondenitatea de moment a unei forme de izolare care nu urmăreşte altceva decât să exporte, eventual în aplauze, propria sa ipsaţiune. Acum, motivul pentru care cele mai multe din proiectele româneşti de contact lasă o impresie mai degrabă tristă (dezideratul de a ieşi din anonimat părând să prevaleze asupra celui de a ieşi din izolare) este faptul că, cel mai adesea, aceste proiecte sunt gândite într-un mod eminamente pauşal: cu alte cuvinte, cauza impresiei de eşec de care vorbim este aceea că difuzorii români nu-şi propun niciodată să difuzeze în chip sistematic ceva anume, adică un lucru bine circumscris şi lesne manipulabil, ci, deodată şi în bloc, toată cultura română. Aşa se face că, la sfârşitul unei asemenea operaţiuni de export, iniţiativa de contact cu mediul intelectual european nu pare să fi urmărit dezideratul unei autentice realipiri: când o cultură se prezintă în mod colectiv, aglomerând într-o singură ofertă toţi artiştii care o alcătuiesc, toţi scriitorii şi toţi filozofi i, e greu de presupus că idealul ei de lucru este obţinerea unui veritabil dialog – dialogul este întotdeauna un eveniment al numărului mic, raportul privilegiat care se poate stabili de la om la om, de la institut la institut sau de la universitate la universitate. Drept urmare, orice proiect de export care depăşeşte această scară modestă, şi care îşi propune să apropie în chip pantagruelic două culturi, are efectul paradoxal al unei îndepărtări: ceea ce se obţine nu este un dialog, adică un tip de contact prin care distanţa dintre cele două părţi se amortizează, ci un spectacol, adică un tip de contact în care distanţa dintre cel care joacă şi cel care priveşte este marcată o dată în plus; în concluzie, felul în care intelectualitatea noastră înţelege să-şi exporte valorile are mai mereu aerul contradictoriu al unui scurt salut de la distanţă: artiştii şi savanţii europeni sunt invitaţi să se oprească câteva clipe din lucrul lor – acela la care ar trebui să ne cuplăm şi noi! – şi să privească galeş, undeva către orizont, la spectacolul românesc...
Putem acum să întrebăm: cum arată românii atunci când, eliberaţi în sfârşit de orice solemnitate, noi nu îi mai privim pe aceştia ca pe o simplă categorie generică, ca pe o abstracţiune, ci ca pe nişte făpturi concrete, în carne şi oase? În cazul nostru, cât de europeni se dovedesc românii atunci când ei înşişi sunt aceia care se prezintă, şi anume prin cultura lor, Europei şi europenilor? Fireşte, dacă reflectăm numai la împrejurarea analizată, răspunsul nu e încurajator decât cu măsură: românii par să întreţină cu continentul lor o relaţie oarecum contradictorie, amestec straniu de deschidere şi narcisism. Numai că esenţiale în acest moment nu ni se par răspunsurile, fie ele şi mai încurajatoare: esenţiale ni se par întrebările, disponibilitatea de a întreba, senini şi răbdători, cu privire la noi înşine… ▄
|
