EVO: CV-ul tău spune că ai fost „politehnist francez”. Cum ai ajuns acolo?
Andrei Hagiu: Prin calea total franceză: am făcut liceu în Franţa („seconde”, „premiere” şi „terminale” - aşa se cheamă cele trei clase de liceu acolo), după care, pe baza unor rezultate excepţionale pe parcursul liceului şi la bacalaureat, am fost admis la una dintre cele mai prestigioase şcoli de „classes préparatoires”, Louis-le-Grand din Paris (admiterea în aceste clase se face pe bază de dosar, nu prin concurs). Eu am intrat la filiera mate-fizică: celelalte trei sunt fizică-chimie, ştiinţe sociale şi literatură. La École Polytechnique au şanse de a intra (prin concurs) doar cei din primele două (ştiinte „dure”). Clasele pregătitoare durează doi ani: sunt extrem de intense, după care se dă concurs la Grandes Écoles, dintre care École Polytechnique este de departe cea mai dorită şi mai prestigioasă (fiind înfiinţată de Napoleon). Concursurile Grandes Écoles sunt naţionale, de o duritate şi competitivitate rare. Sunt în două etape, scris şi oral - se califică pentru oral doar o mică parte dintre cei care dau scrisul (în general se iau la oral dublul numărului celor care vor fi admişi în final). Eu, de exemplu, am dat 4 săptămâni de scris, două probe de câte patru ore pe zi; după care încă o lună de oral… Astăzi École Polytechnique recrutează şi ceva străini, pe o filieră separată, în diferite ţări, printre care şi România - nu ştiu detaliile, pentru că eu nu am cunoscut decât filiera franceză.
Ai făcut şcoală şi în România. Ţi-a fost greu să te adaptezi în Franţa? Sunt mari diferenţele?
A fost relativ greu în primul an, aproximativ, însă cred că m-am adaptat foarte repede şi foarte bine. Limba nu a fost o problemă (după aproximativ 6 luni, nimeni nu mai putea să-şi dea seama, auzindu-mă vorbind, că nu sunt francez), în schimb modalitatea de a aborda educaţia este foarte diferită de cea românească. Îmi amintesc extrem de bine cum, după ce am predat prima temă pentru acasă la matematică (evident, era relativ uşoară după standardele noastre), profesorul m-a luat alarmat deoparte şi mi-a explicat că el îşi dă seama că totul mi se pare foarte uşor, însă pentru el cele mai importante lucruri sunt rigoarea şi claritatea absolute în expunerea raţionamentelor logice - chiar şi cele mai simple. Aceasta este chintesenţa disciplinei ştiinţifice carteziene. Acest profesor m-a ajutat extrem de mult în privinţa asta: astăzi îmi dau seama că dacă aş fi continuat cu stilul dobândit în România - unde este privilegiată viteza de a ajunge la rezultate greu de obţinut şi se neglijează rigoarea ca fiind „plictisitoare” - nu aş fi ajuns nici măcar în clasele pregătitoare. Îmi amintesc de câte ori eram frustrat după mici examene la matematică şi fizică pe parcursul liceului, care mi se păreau simple, şi la care pierdeam puncte „aiurea”, după capul meu, pentru neglijarea unor detalii sau prezentare neclară. Însă efortul de adaptare intelectuală a meritat…Cealaltă mare diferenţă este importanţa acordată universalismului: în liceele franceze principiul este că toate materiile sunt la fel de importante - şi sunt multe! Poate - şi sper - că sistemul nostru de învăţământ a mai evoluat, însă din câte înţeleg există încă ideea preconcepută că cei mai inteligenţi copii merg la olimpiade de mate şi fizică, ceea ce mi se pare o eroare gravă (şi eu am fost la olimpiada de fizică, deci vorbesc în totală cunoştinţă de cauză). Era un român la Louis-le-Grand în clasele pregătitoare, în acelaşi timp cu mine, însă el venise direct după liceul făcut în România - olimpic tare la matematică etc. După trei ani de clase pregătitoare (cei care nu reuşesc după doi ani să intre la o şcoală care le convine pot să mai stea un an şi să încerce din nou - peste 50 la sută din politehnişti au făcut trei ani de clase pregătitoare) tipul nu a intrat nici măcar la Grandes Écoles de mâna a doua; mai vorbeam cu el şi îmi spunea că pur şi simplu nu reuşea să se adapteze rigorii ştiinţifice cerute şi nu putea să ţină pasul cu clasa. Preconcepţia din România că noi suntem mult mai tari la mate şi fizică decât în vest este o iluzie: într-adevăr, la ieşirea din liceu un elev mediu român a făcut mai multe ecuaţii decât unul francez (să nu mai vorbim de americani!), însă: 1) cei care fac clase pregătitoare şi intră la una din primele 4 Grandes Écoles sunt la un nivel de mate-fizică peste olimpiade, cu rigoarea carteziană în plus; 2) şi mult mai important - cine a zis că ecuaţiile contează în pregătirea pentru viaţă sau că abilitatea de a rezolva multe ecuaţii complicate are ceva de-a face cu inteligenţa umană?
Ai descris destul de cuprinzător ce se petrece după liceu. Dar ce înseamnă „bac franţuzesc”?
Bacalaureatul este examenul naţional de sfârşit de liceu - de departe cel mai important examen din toată şcolaritatea până la universitate (clasele pregătitoare sunt o filieră elitistă aparte), pentru că nu există examene de admitere specifice unei şcoli/universităţi. Facultăţile şi şcolile cu clase pregătitoare admit pe bază de dosar din tot liceul plus bacalaureat. Este un examen care cuprinde toate materiile studiate în liceu, coeficienţii în media finală variind puţin în funcţie de filieră (ştiinţifică, tehnică sau literară). În cazul meu: matematică, fizică, biologie, limba şi literatura franceză scris şi oral, filozofie, engleză, germană, istorie şi geografie (acestea fac o singură materie), informatică, sport. Media generală, 18.77/20 (toate notele în Franţa sunt până la 20), este un mic record. După cum era de aşteptat, nota cea mai slabă am luat-o la istorie şi geografie (12/20), cu toate că în ziua de azi în timpul liber nu citesc decât cărţi de istorie.
Înseamnă că în „perioada franceză” ai studiat din greu. Ai mai avut timp şi de altceva?
Absolut! Viciul meu primordial de la vârsta de 11 ani a fost şi rămâne baschetul (cu antrenamentele complementare: atletism, sală de forţă etc.). Cel mai „excitant” aspect al celor trei ani de liceu la Cholet a fost că acest oraş relativ mic şi plictisitor e unul din cele mai tari la baschet din toată Franţa, aşa că am practicat acest sport intens şi la un nivel destul de tare. Lucrurile s-au intensificat când m-am dus la Paris în clasele pregătitoare, iar la École Polytechnique eram coşgheterul echipei 1 de baschet. Evident, am descoperit pe urmă la Princeton că nivelul de baschet universitar în Franţa nu are nici o legătură cu cel din Statele Unite, însă asta nu a făcut decât să mă întărâte şi mai tare!
Odată cu mutarea la Paris în schimb, am descoperit de asemenea ce înseamnă a trăi într-un oraş atât de polivalent şi atrăgător: în special în timpul studiilor la Polytechnique (în clasele pregătitoare ritmul infernal lasă foarte puţin timp pentru distracţii - un film sau o expoziţie şi una-două cine cu prietenii pe săptămână), am început să frecventez instituţii de cultură şi distracţie ceva mai sofisticate. Plus, evident, excursii, care au devenit celălalt viciu de care nu m-am mai vindecat.
Am uitat ceva, la capitolul „diferenţe”: una dintre diferenţele cele mai mari care m-a „şocat” în prima zi de liceu în Franţa a fost urâţenia fetelor în comparaţie cu cele din România. Ulterior m-am consolat cu diversitatea culturală şi etnică - un avantaj imens faţă de România (cu toate că abia aşteptam vara, să mai dau o raită în ţară, pe litoral).
Nu este un clişeu, ăsta cu franţuzoaicele urâte? E uşor să spui că italienii sunt frumoşi, suedezele sunt frumoase etc. Crezi că toţi românii sau toată lumea le consideră aşa?
Afirmaţia mea a fost cam tare, însă în ciuda diversităţii etnice a Franţei, impresia mea pur personală a fost întotdeauna că sunt în medie mai puţine fete atrăgătoare. Evident, există locuri cu concentraţie mare de fete foarte drăguţe în Franţa, ca peste tot, dar vorbesc de o medie globală, greu de definit şi verificat - este în special frapant la liceu şi la universitate. Nu am vorbit cu români pentru că nu era nici un român în preajmă, însă toţi prietenii mei francezi care au fost în România au confirmat asta. Şi nu cred că e specific României, ci în general ţărilor din est, începând cu România (poate cu Ungaria, nu sunt sigur).
Ai trecut de bac. Ce a urmat?
După bac au urmat clasele pregătitoare, École Polytechnique (2 ani) şi École Nationale de la Statistique et Adminstration Economique (ENSAE - 1 an). După École Polytechnique sunt obligatorii 2 ani de „şcoală de aplicare” (pentru mine, al doilea an a fost considerat primul an de doctorat la Princeton), adică o şcoală în care te specializezi în ceva. Eu am ales economia, materie de care m-am îndrăgostit în anul doi de politehnică, datorită unui profesor excepţional de „economie industrială” - acel domeniu al ştiinţei economice care studiază comportamentul firmelor (nu neapărat firme industriale, evident). Acesta a devenit domeniul meu de predilecţie şi de asta sunt la Harvard Business School (HBS) astăzi…
În vara dintre Polytechnique şi ENSAE, nemulţumit cum eram de stagiul de sfârşit de studii la École Polytechnique (cercetare financiară la CCF, o bancă franceză: tot ce-mi amintesc din stagiul acesta este că lucram pe Champs Elysées - în rest, totul era prea puţin pasionant) am decis să fac un alt stagiu, la agenţia financiară a ambasadei Franţei la Tokyo. Probabil a fost una dintre cele mai inspirate decizii pe care le-am luat vreodată. Stagiul nu a durat decât 2 luni, însă am avut şansa de a trăi o experienţă superbă (şi din punct de vedere profesional şi social), în special datorită diplomatului (economist) cu care lucram. În loc să rămân într-un cerc limitat de expatriaţi (un fenomen comun în Asia în general, însă în special în Japonia), am cunoscut şi frecventat foarte mulţi japonezi (şi japoneze): aşa am descoperit şi m-am ataşat de ţara Soarelui Răsare. Când m-am întors în Franţa eram decis să fac orice pentru a mă putea duce din nou în Japonia. Însă înainte de toate trebuia traversat Atlanticul...
De ce ai plecat din Franţa?
Pentru a face un doctorat (PhD) în economie în SUA, la Princeton: există şi în Franţa programe de doctorat în economie, dar nu se compară deocamdată cu departamente de economie din top 5 în SUA. Şi oricum ar fi fost, doream experienţa studiilor în SUA. Jumătate din anul petrecut la ENSAE a fost prin urmare dedicat întocmirii dosarelor de candidatură pentru doctorat: examene TOEFL, GRE, adunat scrisori de recomandare de la profesori, etc. Cealaltă jumătate, mai ales după ce am fost admis (am avut de ales între Harvard, Princeton şi U of Chicago, 3 din top 5 departamente de economie), a fost chiar plăcută: am profitat la maxim de Paris şi mi-am ameliorat detenta la baschet, în perspectiva plecării în SUA.
Ai schimbat din nou sistemul de învăţământ? Te obişnuiseşi? Seamănă sistemul francez cu cel american?
În principiu şi strict din punctul de vedere al experienţei mele este greu de comparat, pentru că am cunoscut cele două sisteme de învăţământ în etape foarte diferite: liceu şi universitate în Franţa, studii post-universitare în SUA. Dacă mă obişnuisem? Probabil, însă cred că una dintre trăsăturile mele de caracter cele mai pregnante este că nimic nu mă galvanizează mai mult decât schimbările totale de „decor”. De fapt, dacă stau prea mult într-un singur loc, fără nici o schimbare, am impresia că intru într-o stare de „toropeală” mentală. Cu toate că am fost în Franţa şi SUA în etape diferite, cred totuşi că astăzi cunosc şi înţeleg relativ bine diferenţele dintre cele două sisteme de învăţământ. Fără a intra în detalii: diferenţa cea mai mare este că sistemul clase pregătitoare - concurs - Grandes Écoles nu are echivalent în SUA; este un sistem extrem de elitist, specific Franţei. În SUA există evident universităţi de elită, ca Princeton, Harvard, MIT, Yale, Stanford etc., însă admiterea se face pe dosar, nu pe concurs. Şi există mai multe universităţi de elită decât în Franţa: École Polytechnique ia 400 de elevi pe an la o populaţie a Franţei de 60 de milioane. Numai universităţile din top 5 SUA (nimeni nu poate pretinde că Harvard e mai bună ca Yale sau Princeton decât Stanford - sunt toate excepţionale) totalizează împreună vreo 10.000 pe an, la o populaţie de 270 de milioane...
Ce ne-ar spune acest lucru?
Consecinţa este că elita Franţei (în afaceri şi politică) este extrem de concentrată într-un cerc de absolvenţi ai École Polytechnique şi École Nationale de l’Adminstration (nota bene: asta este ENA, nici o legatura cu ENSAE), pe când în SUA există o diversitate mult mai mare de înalte şcoli. Nu vreau să mă întind aici asupra implicaţiilor mai largi, asupra modului de funcţionare politică şi economică din cele două ţări, pentru a nu adormi cititorii, însă această diferenţă de concentraţie a elitelor este semnificativă. Eu cred că o elită concentrată este în general un lucru dăunător, pentru că tendinţa naturală va fi întotdeauna ca acea elită să interzică accesul celor din exterior care nu au avut acelaşi parcurs, chiar dacă aceştia merită cel puţin la fel de mult accesul la elită. În SUA, accesul la elită mi se pare mult mai „democratic”, în sensul că este deschis competiţiei oricând şi oricui. Ca să fie clar: un tip care nu a făcut o universitate de renume în SUA poate să facă o avere şi va fi primit şi onorat în cercurile cele mai înalte ale societăţii americane (de exemplu, să nu uităm ca Bill Gates a renunţat să-şi termine studiile - la Harvard - în anul doi). Acest lucru este mult mai greu de imaginat în Franţa: rari sunt cei din cercurile înalte de politică şi afaceri care nu vin de la École Polytechnique sau/şi École Nationale de l’Adminstration.
Alta diferenţă importantă: în SUA, studenţii merg la aceeaşi universitate timp de 4 ani şi îşi aleg specializarea pe care o doresc. Orice student la Harvard, Princeton, MIT etc. poate să decidă de la bun început că vrea să devină istoric, matematician, astronaut sau dansator, iar aceste universităţi oferă toate oportunităţile pentru a realiza oricare din visurile acestea la nivelul cel mai înalt. În Franţa există şi universităţi „normale”, însă pentru a reuşi într-adevăr, cele mai mari şanse le au cei care merg prin filiera pe care am făcut-o eu. Consecinţa? 3 instituţii universitare diferite în 5 ani şi, cel mai important, obligaţia de a fi mai întâi un matematician şi fizician de înalt nivel înainte de a descoperi ce ai într-ade-văr chef să faci. În ce mă priveşte, de exemplu, nu neg că pregătirea matematică extrem de adâncă m-a ajutat foarte mult la economie, însă fizica nu mi-a servit la absolut nimic: aş fi dat orice să fi descoperit economia mai devreme şi să fi început să o studiez imediat după liceu. Nu vreau să dezaprob sistemul francez, chiar dacă aici am subliniat nişte aspecte negative ale elitismului „made in France”. Cert este că francezii de la École Polytechnique care merg la doctorat în SUA se descurcă mai bine decât majoritatea celorlalţi, tocmai pentru că avem un bagaj ştiinţific extrem de riguros - un avantaj greu de neglijat.
Cum a fost doctoratul la Princeton?
Superb... şi nu numai pentru că am lichidat doctoratul în 3 ani şi jumătate (media este de 5 ani). O experienţă într-una dintre universităţile de elită americane este de neînlocuit: calitatea studenţilor şi a profesorilor, diversitatea şi efervescenţa intelectuală, posibilitatea de a intersecta vreo 2-3 laureaţi Nobel în fiecare zi şi, poate mai presus de toate, posibilitatea de a interacţiona cu tineri sclipitori din absolut întreaga lume. Plus, în cazul specific al Princeton-ului - care, trebuie totuşi recunoscut, este un mic sat -, apropierea de New York (o oră, 17 minute şi 45 de secunde cu trenul) este extrem de atractivă.
Din punct de vedere strict academic, decizia cea mai bună pe care am luat-o a fost tocmai de a nu mă limita la studii academice pe durata doctoratului: în fiecare vară (începând cu cea dinaintea startului) am lucrat cu o firmă de consultanţă economică în diverse ţări - Chicago, Madrid, Roma şi Paris. Asta mi-a permis să am „inspiraţii” pentru teza de o natură foarte aplicată - probleme economice intr-adevăr reale...De fapt am greşit - asta a fost a doua decizie bună. Pe primul loc a fost aceea de a trimite candidatura spontană la un institut japonez înfiinţat în 2001 de Ministerul Economiei şi Comerţului Internaţional (METI). Eu eram în anul 2 de doctorat când un fost Ministru de Afaceri Străine japonez (absolvent la Princeton - masterat în Public Affairs), şi care urma să devină una dintre persoanele pe care le respect cel mai mult şi de care sunt extrem de ataşat - a trimis acest anunţ unui profesor celebru de economie internaţională la Princeton, care la rândul său l-a arătat studenţilor doctoranzi. La vremea respectivă nu aveam o idee precisă a ceea ce voiam să fac după terminarea doctoratului, însă evident că anunţul m-a galvanizat - am fost probabil singurul student care era interesat. Trebuie spus că Japonia este extrem de departe de Princeton - la propriu şi la figurat - şi ca majoritatea doctoranzilor în economie din SUA sunt interesaţi doar de posturi academice în SUA. Este necesara o doză semnificativă de imaginaţie (sau de amintiri plăcute de la Tokyo) pentru a fi interesat de un asemenea post. Pe scurt, după ce mi-am depus candidatura, nu am avut nici un răspuns timp de vreo 9 luni, după care, în timpul stagiului meu de consultanţă la Roma, am fost contactat de Institut şi m-au invitat la Tokyo, la interviu. M-am dus evident într-o stare de maximă surescitare (am inventat vreo trei propuneri de cercetare în loc de una cum cereau ei) - la începutul anului 3 de doctorat - şi totul a decurs extrem de bine. Am făcut o impresie foarte bună, se pare, asupra directorului de atunci al institutului, economistul japonez cel mai renumit pe plan internaţional, care m-a invitat aproape imediat să vin! După ce am mai discutat cu el şi cu directorul meu de teză la Princeton, am decis de comun acord ca mai întâi să-mi termin doctoratul. Însă evident că am intrat în priza pentru a termina cât mai repede! (aşa se explică timpul record).Aşadar, la sfârşitul lui martie 2004 mi-am susţinut teza şi trei zile după aia m-am înfiinţat la Minister la Tokyo, fix la timp pentru începutul anului fiscal japonez (1 aprilie) şi pentru cireşii în floare.
Cum ai ajuns la HBS?
Am făcut ca toată lumea după doc-torat (cu marea diferenţă că eu îmi terminasem deja doctoratul şi eram în Japonia de un an): am apelat la piaţa academică din SUA. Se desfăşoară în fiecare an şi participă toţi absolvenţii de doctorat în economie pe de o parte şi toate departamentele de economie, şcolile de afaceri, cabinetele de consultanţă şi alte instituţii private sau publice din Statele Unite şi inter naţionale (FMI, Banca Mondială) care au posturi deschise pentru cei cu doctorat. Evident, pentru anumite posturi candidează cei cu doctorat nu numai în economie, ci şi în toate ştiinţele sociale adiacente (cei care au cercetare în legătură cu sau cu aplicaţii pentru afaceri): sociologie, management, psihologie, contabilitate, ştiinţe politice etc. În general, marea majoritate a doc torilor în economie se duc în departa men te de economie: puţini intră în şcolile de afaceri - cei care au făcut cercetare şi vor într-adevăr să facă nu numai economie academică. A fost şi cazul meu.
Evident, HBS este vârful pentru profesori în materie de şcoli de afaceri (în ce priveşte departamentele de economie: Harvard, MIT, Chicago). Cred că ce i-a sedus la mine, în afară de cercetarea foarte orientată spre strategii de afaceri, a fost curiozitatea şi interesul sincer pentru cercetare menită să infl uenţeze practica afacerilor, polivalenţa (nu cred că mai era cineva care să fi terminat doctoratul în 3 ani şi jumătate şi să fi petrecut un an şi jumătate în Japonia, făcând economie şi ştiinţe politice în ministerul economiei de acolo, la care s-au adăugat stagiile de consultanţă în fiecare vară, în timpul doctoratului) şi, nu în ultimul rând, o personalitate care cred că se potriveşte foarte bine cu HBS şi cu ce doresc studenţii MBA - cred că mă descurc foarte bine la prezentări publice şi că am o spontaneitate intelectuală care e atrăgătoare (asta am descoperit-o în timpul anului ăstuia, predând pentru prima dată). O paranteză: caracteristica cea mai specifică a HBS-ului este învăţământul prin case study method, adică metoda socratică. Absolut fiecare curs este bazat pe un studiu de caz - o companie în faţa unei decizii, în general - pe care studenţii trebuie să-l fi citit înainte: cursul se desfăşoară ca o discuţie între profesor şi elevi - profesorul nu predă, ci orientează discuţia pentru a atinge şi revela elementele fundamentale. Majoritatea şcolilor de afaceri renumite au adoptat această metodă iniţiată de HBS de la începutul secolului, însă majoritatea studiilor de caz sunt publicate de HBS şi vândute în lumea întreagă.
Ideea este că pentru a reuşi la HBS ca profesor trebuie să fii extrem de relaxat într-o discuţie (de multe ori în contradictoriu) cu 91 de persoane absolut sclipitoare, dintre care în fiecare clasă aproximativ 5 vor şti mult mai mult decât tine despre industria în discuţie, din experienţa lor personală. Evident, nu cunoştinţele brute contează, ci interpretarea, înţelegerea şi articularea unor principii fundamentale economice care ghidează deciziile în afaceri. Acesta este aspectul care mă stimulează cel mai mult intelectual şi cred ca le-a fost foarte evident celor de la HBS când m-au recrutat.
Este asta o performanţă extraordinară?
Sunt o excepţie? Nu vreau să neg faptul că într-adevăr este un vis al miilor de doctori de a preda la HBS şi mă simt privilegiat pentru că am reuşit, însă nu este nici pe departe vorba despre o reuşită interplanetară, supra-normală etc. Oricine este motivat şi îşi face doctoratul cu aplomb, rigoare şi disciplină, are o şansă: HBS recrutează vreo 5 noi profesori juniori în fiecare an - competiţia este evident acerbă, însă se poate câştiga. Apropo de piaţa muncii: fiecare student trimite dosare la toate instituţiile la care vrea să candideze (eu am trimis la vreo 30; media este de peste 70!) conţinând recomandări de la profesorii (2-3) care supervizează teza de doctorat, CV şi, cel mai important, job market paper-ul, adică lucrarea cea mai reprezentativă pe care candidatul o va susţine în caz că ajunge până acolo. Departamentele sau instituţiile fac o preselecţie şi invită la interviuri scurte de 30 de minute vreo 10-20 candidaţi (în general astea se desfăşoară cu ocazia întâlnirilor anuale ale asociaţiei americane de economie, unde vin sute de instituţii şi mii de candidaţi). Pe baza interviurilor şi a dosarului (încă o dată, elementul crucial este paper-ul), fiecare instituţie alege vreo 5-7 candidaţi pentru fiecare post deschis, pe care îi invită la „fl yout”, adică vizite de o zi întreagă în instituţie. Aceste vizite sunt epuizante: de la 8 dimineaţa până la 9 seara ai întâlniri individuale cu majoritatea „star”-urilor din instituţia respectivă, care te întorc pe o parte şi pe alta cu întrebări despre cercetare etc., culminând cu evenimentul central - seminar de o oră şi jumătate în care prezinţi job market paper-ul în faţa tuturor membrilor (care sunt evident nemiloşi şi încearcă să te destabilizeze cu orice preţ: „de ce x şi nu y?”, „ce sens are ipoteza asta?” „ce legătura are exemplul ăsta?”, etc.) Totul se termină cu o cină cu câţiva membri ai instituţiei ca să şi vadă dacă eşti „simpatic” şi se înţeleg cu tine. Nu am dormit niciodată atât de bine ca după aceste zile! După aceea încep ofertele şi, pentru cei care au noroc, partea cea mai plăcuta - alegerea. Eu de exemplu am obţinut flyout-uri de la şcoli de afaceri din top 10 (am refuzat vreo câteva fl yout-uri pentru că era clar că voi avea oferte bune) şi am avut oferte de la HBS, Harvard John F. Kennedy School (şcoala de afaceri publice, foarte prestigioasă şi ea) şi MIT Sloan School of Management (după care le-am zis celorlalte că nu mai are rost să-mi facă oferte, pentru că voi alege din astea 3). Am ales HBS exact pentru motivele enumerate mai sus: economia pur academica mă plictiseşte - excitarea şi stimularea îmi vin doar de la probleme cu impact real semnificativ. Şi recunosc că posibilitatea de a călători şi a cunoaşte orice colţ al lumii în cadrul HBS case study-urilor (e total la latitudinea mea ce case-uri aleg) a fost un aspect irezistibil - deocamdată am o curiozitate şi o dorinţă de explorare pe care probabil doar resursele financiare nelimitate de la HBS le pot susţine.
Ce faci acolo?
Evident, predau pentru studenţi MBA: din perspectiva studenţilor MBA, HBS este vârful vârfurilor. Majoritatea managerilor cei mai renumiţi din lume vin de la HBS, cu excepţia celor care au fost suficient de inteligenţi şi de talentaţi încât să nu aibă nevoie să piardă doi ani din viaţă pentru a învăţa principii de afaceri de la tocilari ca mine (exemple: Bill Gates, Larry Ellison de la Oracle, Warren Buffett etc.) Eu predau materia intitulată „Strategie” (business strategy) în primul an - curs obligatoriu pentru toţi studenţii. În anul doi studenţii aleg cursuri tot în aceste domenii mari, însă mai specializate: eu deocamdată nu predau în anul doi, însă voi începe de la anul, când îmi voi crea propriul curs - pe „two sided markets”, evident.
Cealaltă parte - şi cea mai importantă din punctul meu de vedere - este cercetarea: pentru a avea o şansă să devii profesor titular la HBS (asta peste vreo 8, 9 ani), trebuie să publici extrem de mult (articole în jurnale profesionale de economie şi management, cărţi infl uente etc.) şi, mai presus de tot, să devii un „superstar” în domeniul pe care ţi l-ai ales (după cum e de aşteptat, HBS nu titularizează decât „superstar”-uri). Competiţia este cruntă şi şansele de a fi titularizat sunt foarte mici (1 din 9, aproximativ) - cei care nu sunt titularizaţi pleacă.
Nu ţi-e teamă că nu vei reuşi?
Teamă? Deloc: ştiam de la bun început în ce competiţie intru. Singura teamă pe care aş putea-o avea este aceea de a nu face tot ce-mi stă în putinţă pentru a reuşi. Atât timp cât mă voi trezi în fiecare dimineaţă cu pornirea de a da 120% mental şi fizic pentru a realiza ceva special, nu voi avea ce regreta niciodată şi o eventuală nereuşită, oricât de amară, nu mă va afecta. Cred că secretul constă în a ignora total orice gând legat de „şi dacă nu reuşesc?”, „şi dacă nu se poate?” etc. şi a mă concentra pe ceea ce pot eu să fac în momentul prezent. Aş face o analogie cu alergarea la deal pe un munte abrupt (o experienţă care-mi este foarte familiara!): este o greşeală să ridici privirea către vârful muntelui pentru că e pur şi simplu descurajator - trebuie privit încontinuu la nu mai mult de 3 metri în faţă şi trebuie focalizată toată atenţia pe următorii 10 paşi.
În ce ritm se desfăşoară viaţa acolo?
De predat nu predau decât în semestrul de primăvară deocamdată (ianuarie-mai) - în restul anului îmi fac programul exact cum vreau. Însă această aparenţă de paradis (aşa-mi închipui că percepe multă lume) ascunde o dificultate enormă, pe care puţini o înţeleg: nu există nimic mai greu decât să trebuiască să-ţi defineşti singur obiectivele, programul, apoi să le şi pui în practică. Exigenţele sunt enorme şi există puţine îndrumări - totul depinde de capacitatea de a-ţi forma o disciplină şi de o exigenţă personală de fier. Intensitatea şi ambiţia necesare pentru a reuşi sunt enorme şi cer multe sacrificii, însă merită.
Ca exemplu, programul meu între 15 mai şi 10 august, vara asta:
15 - 30 mai - Toulouse, Franţa: muncă pentru o lucrare la un institut de cercetare în economie - cei care au iniţiat two-sided markets sunt acolo);
30 mai - 6 iunie - Paris: interviuri cu Planet Finance (organizaţie proeminentă care promovează micro-finanţarea în lumea întreagă) pentru un HBS case study;
6 iunie - 12 iunie - Heidelberg, Germania: interviuri cu top management-ul de la SAP (cea mai mare firmă de software pentru companii - „enterprise software” - în competiţie acerbă cu Oracle) pentru un alt HBS case study (12 iunie: Frankfurt, văzut primul meci al cupei mondiale pe televizor fl otant pe râul Main - Germania-Costa Rica: 4-2);
13 iunie - 24 iunie - China: împreună cu un grup de profesori HBS, vizitat o varietate de companii şi institute de cercetare în diverse sectoare de înaltă tehnologie la Beijing, Hangzhou şi Shanghai; interviuri pe cont propriu cu top management-ul de la Datang Telecom (lider chinez în tehnologie de telecomunicaţii) pentru un HBS case study (plus cine şi cocktail-uri organizate prin HBS alumni în China cu politicieni şi oameni de afaceri);
24 iunie - 30 iunie - Boston, USA: retur scurt la bază pentru nişte proiecte de consultanţă (împreună cu doi co-autori, am fondat o companie de consultanţă strategică pentru companii în „multi-sided markets”) şi alte lucrări academice;
1 iulie - 25 iulie - Tokyo, Japonia („baza” mea asiatică): interviuri cu top management pentru două HBS case study-uri - unul despre structura industriei de „animation” în Japonia şi celălalt despre Roppongi Hills, la ora actuală cel mai spectaculos complex urban birouri-shopping-entertainment din lume, realizat de Mori Building (cea mai mare firmă de „real estate development” în Asia) - plus, evident, o tură la templele mele budiste favorite;
26 iulie - 8 august - Iaşi, România şi Bodrum, Turcia: vacanţă cu părinţii mei;
9 august: retur la Boston: de când m-am întors, muncesc non-stop ca să scriu diversele case study-uri şi lucrări pe care le-am început în timpul acestor călătorii.
Ai fi putut face aşa ceva în şi/sau din România?
Evident, nu!
Ai pomenit de „temple budiste favorite”. Când au devenit favorite şi ce înseamnă asta?
În timpul şederii mele la Tokyo: există câteva orăşele fermecătoare - Kamakura (lângă Tokyo, capitala imperială a Japoniei între 1192 şi 1333), Nara (prima capitală imperială a Japoniei - 700-790) lângă Kyoto, Nikko (sediul mausoleelor shogun-ilor Tokugawa), la 2-3 ore de Tokyo. Acestea sunt cele pe care le prefer. Îmi face pur şi simplu plăcere să iau trenul câteodată la sfârşit de săptămână şi să dau o tură în aceste localităţi, în special toamna şi primăvara: culori splendide, pace şi linişte.
Care este domeniul tău?
Nu sunt deloc medaliat pentru cercetare şi nu cred că „inventat” este cuvântul potrivit: aici nu e vorba de ştiinţă pură, în care se aprinde un beculeţ şi există adevărate invenţii. Progresul şi contribuţiile se măsoară în unităţi mult mai mici: a crea un concept, care, chiar dacă evident o data ce a fost formulat, este foarte util managerilor şi economiştilor, a explica în mod convingător un fenomen în aparenţă paradoxal, a sintetiza nişte principii fundamentale care dirijează deciziile într-un anumit domeniu de afaceri etc. Contribuţia mea, de exemplu, este şi va fi probabil în a face să progreseze ştiinţa economică şi arta managerială privind „multi-sided markets”, i.e. pieţe în care firmele („multi-sided platforms”) nu pot crea valoare economică decât prin atragerea a două sau mai multe categorii de clienţi interdependenţi: club-urile de întâlniri nu pot funcţiona decât cu femei şi bărbaţi; cărţile de credit nu au nici o valoare pentru consumatori dacă nu există destule magazine care să le accepte şi viceversa; valoarea unui sistem operaţional de software (Windows) depinde numai şi numai de numărul de producători de aplicaţii software care îl folosesc şi viceversa; un serviciu de telefon mobil nu poate atrage consumatori decât dacă are destui producători care să-i furnizeze „conţinut”, iar interesul unui producător de content de a produce pentru acel serviciu creşte cu numărul de utilizatori etc., etc. Nu eu am „creat” acest domeniu de studiu economic, ci doi economişti francezi foarte renumiţi, cu care lucram: ei au fost primii care au observat că toate aceste industrii în aparenţă extrem de diferite au acest punct în comun. Însă probabil că în ziua de faţă eu sunt printre cei 2-3 care cunosc şi înţeleg cel mai bine structura acestor industrii, strategiile pentru „multi-sided platforms” şi implicaţiile pentru manageri şi economişti. Se pot afl a mai multe de la: http://hbswk.hbs.edu/item/5237.html, http://hbswk.hbs.edu/item/5482.html, http://www.invisible-engines.com/.
Chestia asta pe care aţi „dezvelit-o”, la propriu, are o importanţă chiar aşa de mare în economie?
Are, nu pentru că acestea sunt fenomene noi, ba chiar deloc: club-urile de întâl-niri există de mii de ani! Însă ce este într-adevăr nou este modul de a privi aceste pieţe prin prisma problemei fundamentale de a atrage mai mulţi „constituenţi” interdependenţi. Acest principiu are o mulţime de implicaţii în termeni de pricing, competiţie, structura pieţei, design etc. Este exemplul perfect de „invenţie” economică care nu are nici o legătura cu invenţiile din fizică sau matematică: nu a rezolvat nimeni nici o ecuaţie de gradul 7 pe care nu putea nimeni sa o rezolve, ci pur şi simplu s-a formulat un mod nou de a analiza o anumita categorie de fenomene, care permite înţelegerea lor mai adâncă şi predicţii - să sperăm! - mai precise şi utile, pentru economişti şi pentru manageri.
Te vezi laureat Nobel?
Absolut deloc! Sincer, nici o şansă. Pentru motivele de mai sus: premiul Nobel în general este acordat econo-miştilor academici, care într-adevăr au iniţiat şi defrişat un nou domeniu de economie - poate cei doi care au lansat „two-sided markets” ar fi candidaţi viabili. Eu lucrez pe probleme mult mai aplicate şi chiar dacă este foarte probabil că voi crea concepte noi şi utile, e puţin probabil să fie de genul celor care sunt candidate la Nobel.
În ce condiţii te-ai întoarce în România?
Nu m-aş întoarce definitiv: m-am obişnuit mult prea mult cu o viaţă total internaţională - aşa cum ziceam, trăsătura mea de caracter cea mai pregnantă este dorinţa frenetică de cunoaştere - de orice fel - şi explorare. M-am dezobişnuit total de a sta în acelaşi loc prea mult timp. În momentul de faţă nu pot să spun că aş vrea să mă stabilesc nicăieri: nici la Paris (în mod absolut oraşul cel mai frumos din lume, după mine), nici la New York (cel mai stimulant), nici la Tokyo (pasiunea mea idiosincratică). Poate la Shanghai timp de vreo câţiva ani, pentru că tocmai l-am descoperit şi se dezvoltă într-o viteză ameţitoare, motiv pentru care văd perspective de explorare promiţătoare pentru mintea mea febrilă. Revenind la subiect: m-aş întoarce regulat şi cu mare plăcere şi aplomb în România în momentul în care ar exista şi mi s-ar oferi posibilitatea de a-mi folosi capacităţile pe care le-am dezvoltat pentru a face ceva semnificativ pentru ţară (de exemplu, a ajuta la dezvoltarea unui climat economic şi de afaceri sănătos). Deocamdată am impresia că ar fi ca şi cum aş încerca să promovez un program spaţial de explorare a planetei Venus în Uganda. ▄
|
